creștin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CREȘTÍN, -Ă, creștini, -e, adj.,
s. m. și
f. I. Adj. Care aparține creștinismului, privitor la creștinism.
II. S. m. și
f. 1. Adept al creștinismului.
2. (
Pop.) Persoană, om, individ. –
Lat. christianus.creștin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)creștín (creștínă), adj. –
1. Care aparține creștinismului, privitor la creștinism. –
2. (
S. m.) Om cumsecade, om bun. –
Mr.,
megl. creștin. Lat. christianus (Pușcariu 415; Candrea-Dens., 409; REW 1888: DAR). Pentru al doilea sens,
cf. Tagliavini,
Arch. Rom., XII, 165; Iordan,
BF, VI, 150; și observațiile prea puțin pertinente ale lui E. Speidel,
BL, IX, 25, care atribuie această accepție unei influențe rusești. După P. Labriolle,
Christianus, în
Bull. Du Cange, V (1929-30), p. 69-88, este cuvînt rar în primele secole, care apare numai de trei ori în Noul Testament, și a cărui pronunțare
pop. a fost
chrestianus. Candrea-Dens. explică evoluția anormală (normal ar fi trebuit să se dea *
creșin) prin data sa tîrzie; dar se datorează mai curînd conservatorismului natural al cuvîntului. Este cuvînt folosit general (ALR, I, 214).
Cf. dubletul
înv. hristian, s. m. (‹ χριστιανός).
Der. necreștin, adj. (necredincios, păgîn);
necreștinesc, adj. (păgîn);
creștinește, adv. (ca un creștin);
creștina (
var. încreștina, creștini),
vb. (a se face creștin, a se boteza);
necreștinat, adj. (care nu este botezat);
creștinism, s. n. (ansamblul religiilor bazate pe învățăturile lui Cristos), formație
neol.;
creștinăție, s. f. (
înv., creștinătate);
creștinătate, s. f. (totalitatea creștinilor, lumea creștină), care se consideră reprezentant al
lat. christianitas (Candrea-Dens., 410; DAR), dar care mai probabil este un
der. intern (
Cf. Graur,
BL, II, 18).
creștin (Dicționaru limbii românești, 1939)creștín, -ă s. (lat.
christianus, d.
Christus, Hristos; it. sp.
cristiano, pv.
crestian, fr.
chrétien, crétin, pg.
christáo. V.
cretin și
crestez). Adorator al luĭ Hristos:
un creștin, un filosof creștinesc. Fam. Om,
măĭ creștine, fa creștino. Fig. Omenos, blînd:
da fiĭ și tu maĭ creștin, măĭ! – Ca adj. în colo [!] numaĭ
creștinesc, ca și
păgînesc. – În Ps. Șch. și
hristosean, -ncă.creștin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)creștín adj. m.,
s. m.,
pl. creștíni; adj. f.,
s. f. creștínă, pl. creștínecreștin (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)creștin a. și m.
1. care e botezat și profesează religiunea creștină:
popoarele creștine; 2. ce ține de creștinism:
religiune creștină; 3. pop. om în genere (ca ființă morală), om mai ales bun:
nu mai umbra spinului la ușa creștinului EM.;
4. pop. Român, ca membru al bisericii ortodoxe (naționalitatea identificată cu religiunea.) [Lat. CRISTIANUS].
creștin (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CREȘTÍN, -Ă, creștini, -e, adj.,
s. m. și
f. I. Adj. Care aparține creștinismului, privitor la creștinism.
II. S. m. și
f. 1. Persoană care a primit botezul și crede în Isus Hristos.
2. (
Pop.) Persoană, om, individ. —
Lat. christianus.