cositor - explicat in DEX

cositor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
COSITÓR², -OÁRE, cositori, -oare, adj., s. m. si f. 1. Adj. Care cosește. 2. S. m. și f. Cosaș (1). – Cosi + suf. -tor.

cositor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
COSITÓR¹ s. n. Staniu. – Din sl. kositerŭ.

cositor (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
cositór s. m. – Staniu. Gr. ϰασσίτερος (Murnu 15), probabil prin intermediul sl. kositerŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 304; DAR; Vasmer, Gr., 83); cf. bg. kositro, sb. kòsitar. – Der. cositori (var. costori, custuri), vb. (a spoi cu cositor); cos(i)torar, s. m. (persoană care lucrează în cositorit); cositoreală, s. f. (acțiunea de a cositori).

cositor (Dicționaru limbii românești, 1939)
cositór și costór n. (vsl. kositorŭ, kositerŭ, sîrb. kositar, -ter, bg. kositro, d. vgr. kassíteros, staniŭ, d. índicu kastira). Staniŭ. V. cadmiŭ.

cositor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cositór¹ adj. m., (persoană) s. m., pl. cositóri; adj. f., s. f. (persoană) sg. și pl. cositoáre

cositor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cositór² (staniu) s. n.; simb. Sn

cositor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cositor n. metal albicios, mai vârtos si mai ușor ca plumbul, intră în compozițiunea bronzului. [Slav. KOSĬTORŬ].

cositor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
COSITÓR¹ s. n. (Chim.) Staniu. — Din sl. kositerŭ.

cositor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
COSITÓR², -OÁRE, cositori, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care cosește. 2. S. m. și f. Cosaș (1). — Cosi + suf. -tor.