cor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COR1, coruri, s. n. 1. Grup de cântăreți care execută împreună o compoziție muzicală. ◊
Loc. adv. În cor = (toți) deodată, în același timp, împreună. ◊
Expr. A face cor cu alții = a face cauză comună cu alții, a se solidariza cu alții (în scopuri rele). ♦ Compoziție muzicală destinată să fie cântată de mai multe persoane; executarea unei astfel de compoziții.
2. (În teatrul antic) Grup de actori care luau parte la desfășurarea acțiunii dramatice ca personaj colectiv, exprimând, prin cântec, recitare, mimică sau dans, opinia publică;
p. ext. versurile cântate de acest grup. – Din
lat. chorus. Cf. germ. Chor.cor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COR2 s. n. v. cori.cor (Dicționar de neologisme, 1986)COR s.n. 1. Grup de personaje care participă ca un personaj colectiv în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice în teatrul antic, cântând versuri; (
p. ext.) versurile cântate de acest grup.
2. Grupare de cântăreți care execută împreună muzică vocală. ◊
A face cor cu alții = a face cauză comună cu alții (în scopuri rele). ♦ Compoziție muzicală destinată a fi cântată de mai multe persoane; execuția unei asemenea compoziții.
3. Parte a bisericii unde stă și cântă ansamblul coral în timpul slujbei. [Var.
hor s.n. / < lat.
chorus, gr.
khoros, cf. it.
coro, germ.
Chor].
cor (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)cor s.n. (reg.)
1. dans în formă de cerc sau de roată.
2. ceață, cerc adunare, horă.
3. fân adunat în pătrate în mijlocul cărora se vor face căpițele; horitură.
cor (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cor (córuri), s. n. – Grup de cîntăreți care execută împreună o compoziție muzicală. –
Var. (
înv.)
hor(iu). Gr. χορός, direct (
sec. XVII) sau prin intermediul
lat. chorus, it. coro (
sec. XIX). Este dublet al cuvîntului următor. –
Der. coral, adj. (din
germ. choral);
corist, s. m., din
fr. choriste, germ. Chorist.cor (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cor (córuri), s. n. –
1. Cerc, adunare, societate. –
2. Cantitate de fîn care se așază în formă de cerc sau pătrat, pentru a forma baza căpiței. –
Mr. cor „dans”.
Lat. chorus (DAR). Apare în texte începînd cu
sec. XVII.
Cf. horă.cor (Marele dicționar de neologisme, 2000)COR s. n. I. 1. (în teatrul antic) grup de personaje care participa ca un personaj unic în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice, dansând și cântând versuri. 2. ansamblu de cântăreți care execută împreună muzică vocală. ◊ (fig.) grup, mulțime. 3. compoziție muzicală destinată a fi cântată de un cor (2). II. ansamblul navelor, centrală și laterale, ale unei biserici (catolice). (< lat.
chorus, gr.
khoros, it.
coro)
cor (Dicționaru limbii românești, 1939)1) cor n., pl.
urĭ (rus.
korĭ).
Mold. Pojar, iler, un fel de vărsat ușor caracterizat pin [!] niște bubulițe roșiĭ pe pele [!]:
ĭ-a murit o fată de cor (Sov. 227). – În nord
corĭ, fals scris
coriŭ.cor (Dicționaru limbii românești, 1939)2) cor n., pl.
urĭ (vgr.
horós, lat.
chorus. V.
horă). În tragediile vechĭ, reuniune de persoane care cîntaŭ și dansaŭ:
coru muzelor. Cîntecu lor. Azĭ, reuniune de cîntărețĭ din gură. Cîntec executat pe maĭ multe vocĭ. Locu unde stă coru în biserică. – Maĭ vechĭ
hor (după ngr.).
cor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cor1 (ansamblu muzical, compoziție muzicală, grup în teatrul antic, parte a unei biserici)
s. n.,
pl. córuri