copulativ - explicat in DEX

copulativ (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
COPULATÍV, -Ă, copulativi, -e, adj. 1. (Despre conjuncții) Care leagă părți de propoziție sau propoziții de același fel. ◊ Verb copulativ = verb care intră în alcătuirea predicatului nominal, făcând legătura dintre subiect și numele predicativ. Propoziție copulativă = propoziție coordonată, legată de coordonata ei printr-un raport de asociere în interiorul unei fraze. 2. (Log.; despre judecăți afirmative) Care are mai multe subiecte legate de același predicat. – Din fr. copulatif, lat. copulativus.

copulativ (Dicționar de neologisme, 1986)
COPULATÍV, -Ă adj. 1. (Despre conjuncții) Care unește părți de propoziții sau propoziții de același fel. ◊ Verb copulativ = verb auxiliar care leagă subiectul de numele predicativ; propoziție copulativă = propoziție coordonată care exprimă asocierea față de coordonata ei. 2. (Log.; despre judecăți afirmative) Care are mai multe subiecte unite de același predicat. [Cf. lat. copulativus, fr. copulatif].

copulativ (Marele dicționar de neologisme, 2000)
COPULATÍV, -Ă adj. 1. (despre conjuncții) care leagă (părți de) propoziții de același fel. ♦ verb ~ = verb în alcătuirea predicatului nominal, făcând legătura între subiect și numele predicativ; copulă (1); propoziție ~ă = propoziție coordonată legată prin asociere de coordonata ei. 2. (log.; despre judecăți afirmative) care are mai multe subiecte legate de același predicat. (< fr. copulatif, lat. copulativus)

copulativ (Dicționaru limbii românești, 1939)
*copulatív, -ă adj. (lat. copulativus). Gram. Care servește să lege cuvintele orĭ membrele propozițiuniĭ, ca conjuncțiunea și.

copulativ (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
copulatív adj. m., pl. copulatívi; f. copulatívă, pl. copulatíve

copulativ (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
copulativ a. care servă a lega: propozițiune copulativă.

copulativ (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
COPULATÍV, -Ă, copulativi, -e, adj. 1. (Despre conjuncții) Care leagă părți de propoziție sau propoziții de același fel. ◊ Verb copulativ = verb care intră în alcătuirea predicatului nominal, făcând legătura dintre subiect și numele predicativ. Propoziție copulativă = propoziție coordonată, legată de coordonata ei printr-un raport de asociere în interiorul unei fraze. 2. (Log.; despre judecăți afirmative) Care are mai multe subiecte legate de același predicat. — Din fr. copulatif, lat. copulativus.