convoi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONVÓI, convoaie, s. n. Grup, șir de vehicule (care transportă materiale, trupe etc.) ♦ Mulțime (încolonată) care merge în aceeași direcție (și cu același scop); coloană;
spec. cortegiu. [
Pl. și:
convoiuri] – Din
fr. convoi. Cf. rus. konvoi, it. convoglio.convoi (Dicționar de neologisme, 1986)CONVÓI s.n. Șir de vehicule (care transportă materiale, trupe etc.). ♦ Șir de persoane care merg într-o anumită direcție, pe un anumit drum etc.; coloană. [Pl.
-oaie, -oiuri. / < it.
convoglio, fr.
convoi].
convoi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)convói (-oáie), s. n. –
1. Grup, șir de vehicule. –
2. Mulțime, coloană, cortegiu.
Fr. convoi, cu pronunțarea
it. convoglio, cf. rus. konvoi.convoi (Marele dicționar de neologisme, 2000)CONVÓI s. n. șir de vehicule sau de oameni care se deplasează într-o anumită direcție; coloană; (spec.) cortegiu (funerar). ◊ formație de vase care navighează sub protecția unei escorte. (< fr.
convoi)
convoi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)convói s. n.,
pl. convoáieconvoi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONVÓI, convoaie, s. n. Grup, șir de vehicule (care transportă materiale, trupe etc.). ♦ Mulțime (încolonată) care merge în aceeași direcție (și cu același scop); coloană;
spec. cortegiu. [
Pl. și:
convoiuri] — Din
fr. convoi. Cf. rus. konvoi, it. convoglio.convoĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*convóĭ n., pl.
ĭurĭ și
oaĭe (fr.
convoi, d.
convoyer, a escorta, lat. pop.
conviare, d.
con, împreună, și
via, cale; rus.
konvói). Șir, cortegiŭ:
convoĭ funebru, convoĭ de care, de oamenĭ, de corăbiĭ, de căruțe, de proviziunĭ, de munițiunĭ ș.a.