contradicție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONTRADÍCȚIE, contradicții, s. f. 1. (
Fil.) Categorie care exprimă starea lăuntrică a tuturor obiectelor și proceselor (corelația de unitate, legatură, coexistență și luptă a laturilor, proprietăților și tendințelor contrare, proprii fiecărui obiect sau proces), constituind conținutul, motorul dezvoltării, cauza tuturor schimbărilor din univers, a evoluției de la inferior la superior. ◊
Loc. adv. În contradicție cu... = în opoziție sau în dezacord cu...
2. Raport logic între două noțiuni, judecăți, concluzii care epuizează complet domeniul lor de referință și care se exclud reciproc.
3. Nepotrivire între idei sau fapte; contrazicere. ◊
Spirit de contradicție = tendință a unor oameni de a contrazice totdeauna pe ceilalți. – Din
fr. contradiction, lat. contradictio.contradicție (Dicționar de neologisme, 1986)CONTRADÍCȚIE s.f. 1. Categorie filozofică care reflectă raportul dintre laturile contrare ale oricărui obiect, proces sau fenomen, legătura internă a contrariilor, unitatea și lupta acestora. ◊ (
Log.)
Raport de contradicție = raport între două noțiuni (sau judecăți), dintre care una neagă cu totul pe cealaltă, conținutul noțiunii (sau judecății) care neagă rămânând însă nedeterminat;
în contradicție (cu...) = în opoziție, în dezacord (cu...)
2. Nepotrivire, contrazicere (între idei sau fapte). [Gen.
-iei, var.
contradicțiune s.f. / cf. lat.
contradictio, fr.
contradiction].
contradicție (Marele dicționar de neologisme, 2000)CONTRADÍCȚIE s. f. 1. raportul dintre laturile contrare ale oricărui obiect, proces sau fenomen, legătura internă a contrariilor, unitatea și lupta acestora. ♦ (log.) raport de ~ = raport între două noțiuni (sau judecăți), dintre care una o neagă cu totul pe cealaltă, conținutul noțiunii (sau judecății) care neagă rămânând nedeterminat; în ~ (cu) = în opoziție, în dezacord (cu)... 2. nepotrivire între idei sau fapte. (< fr.
contradiction, lat.
contradictio)
contradicție (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)contradícție (-ți-e) s. f.,
art. contradícția (-ți-a), g.-d. art. contradícției; pl. contradícții, art. contradícțiile (-ți-i-)contradicție (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONTRADÍCȚIE, contradicții, s. f. 1. Situație a două lucruri care se opun.
2. (
Log.) Conjuncția unei propoziții și a negației sale.
3. Nepotrivire între idei, fapte etc. ◊
Spirit de contradicție = tendință de a contrazice mereu pe ceilalți. ◊
Loc. adv. În contradicție cu... = în opoziție sau în dezacord cu... — Din
fr. contradiction, lat. contradictio.