constituție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONSTITÚȚIE, constituții, s. f. 1. Totalitatea particularităților morfologice, funcționale și psihologice ale unui individ; structură fizică generală a corpului omenesc.
2. Lege fundamentală a unui stat, învestită cu o forță juridică superioară celorlalte legi, care cuprinde principiile esențiale ale organizării lui, stabilește drepturile și datoriile principale ale cetațenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme și locale etc., reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică și politică la un moment dat a statului respectiv. [
Var.:
constituțiúne s. f.] – Din
fr. constitution, lat. constitutio, -onis.constituție (Dicționar de neologisme, 1986)CONSTITÚȚIE s.f. I. Structura fizică a unui corp, a unui organism; alcătuire, structură. ♦ Compoziție, ansamblu de elemente care constituie un întreg.
II. Lege fundamentală a unui stat, în care sunt consemnate principiile de bază ale organizării lui, drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, sistemul electoral etc. [Gen.
-iei, var.
constituțiune s.f. / cf. lat.
constitutio, fr.
constitution, rus.
konstituțiia].
constituție (Marele dicționar de neologisme, 2000)CONSTITÚȚIE s. f. I. 1. totalitatea particularităților morfologice, funcționale și psihologice ale unui individ. 2. conformație; arhitectură (3). II. lege fundamentală a unui stat, care stabilește principiile de bază ale organizării lui, drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme și locale (< fr.
constitution, lat.
constitutio)
constituție (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)CONSTITÚȚIE (‹
fr.,
lat.)
s. f. I. 1. Totalitatea particularităților morfologice, funcționale și psihologice ale unui individ; este condiționată ereditar de și ontogenetic și determină caracterul reacțiilor față de acțiunea agenților externi; structură, alcătuire.
2. Conformație.
II. Legea fundamentală a unui stat, care reflectă stadiul de dezvoltare socială, economică și politică a acestuia la un moment dat, stabilind forma de guvernămînt și organizare statală, precum și drepturile și obligațiile fundamentale ale cetățenilor. Prima
c. a fost Constituția americană de la 1787, urmată de Constituția franceză de la 1791. În
sec. 19 și la începutul
sec. 20, constituția scrisă s-a generalizat în Europa și Asia, iar mai apoi și în Africa. În România, prima
c. a fost adoptată la 1866. Au urmat
c. de la 1923 și 1938. Alte
c. au fost adoptate în anii 1948, 1952, 1965, 1991.
constituție (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)constitúție (structură, lege)
(-ți-e) s. f.,
art. constitúția (-ți-a), g.-d. art. constitúției; pl. constitúții, art. constitúțiile (-ți-i-)constituție (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONSTITÚȚIE, constituții, s. f. 1. Totalitatea particularităților morfologice, funcționale și psihologice ale unui individ. ♦ Conformație.
2. Lege fundamentală a unui stat, care stabilește forma de guvernământ și de organizare statală, precum și drepturile și obligațiile fundamentale ale cetățenilor. [
Var.:
constituțiúne s. f.] — Din
fr. constitution, lat. constitutio, -onis.