confucianism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONFUCIANÍSM s. n. Doctrina filozofică, etică și social-politică a lui Confucius și a urmașilor lui. [
Pr.:
-ci-a-] – Din
fr. confucianisme.confucianism (Dicționar de neologisme, 1986)CONFUCIANÍSM s.n. Curent filozofic-religios apărut în sec. V î.e.n. în China, potrivit căruia soarta omului este determinată de „cer” și care propovăduia respectul și supunerea necondiționată față de cei superiori ca situație socială. [Pron.
-ci-a-. / < fr.
confucianisme, cf.
Confucius – filozof și moralist chinez].
confucianism (Marele dicționar de neologisme, 2000)CONFUCIANÍSM s. n. doctrină filozofică și social-politică a lui Confucius și a adepților săi, devenită apoi doctrină religioasă, care susținea că problema conducerii armonioase a societății și a statului este condiționată de perfecționarea propriei personalități. (< fr.
confucianisme)
confucianism (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)CONFUCIANISM (‹
fr., de la
n. pr. Confucius)
s. n. Doctrină religioasă, etică și filozofică chineză întemeiată de Confucius, în
sec. 6
î. Hr. Învățătura confucianistă este sistematizată în patru mari cărți: „Lun yu” (
Întreținerile lui Confucius),„Da xue” (
Marele studiu), „Zhong yung” (
Invariabilitatea în mediu) și „Meng zi” (după numele lui Meng Zi sau Mencius,
c. 372-289
î. Hr.; cel mai de seamă reprezentant al
c. după Confucius). Acestea sînt respectate cu strictețe în succesiunea ortodoxă; în cea heterodoxă însă,
c. a evoluat într-o direcție materialistă (Xun Qin,
c. 298-238 î.Hr; Han Fei,
c. 280-234
î. Hr.; Li Si,
c. 284-208
î. Hr.). După perioada de maximă înflorire din timpul dinastiei Han, cînd a devenit doctrină filozofică, morală și religie oficială în China,
c. a căzut în desuetudine sub presiunea daoismului și budismului. În
sec. 10, are loc revirimentul
c. sub forma doctrinei spiritualiste a
neoconfucianismului, care acordă întîietate legii (
li) față de materia primordială (
qi), din acest raport rezultatînd forma (
xun) care determină realitatea fizică. În prezent,
c. cunoaște o nouă formă, noul neoconfucianism,
o sinteză între c. clasic și curentele filozofice ale Europei occidentale.confucianism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)confucianísm (-ci-a-) s. n.confucianism (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONFUCIANÍSM s. n. Doctrina religioasă, morală și filosofică chineză, întemeiată de Confucius. [
Pr.:
-ci-a-] — Din
fr. confucianisme.