coneț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CONÉȚ s. n. (
Înv. și
reg.)
1. Sfârșit. ◊
Expr. A face (sau
a pune)
cuiva conețul = a pune cuiva capăt zilelor, a-l omorî.
2. Șotie, boroboață. – Din
sl. konĭcĭ.coneț (Dicționaru limbii românești, 1939)conéț n., pl.
urĭ saŭ
e (vsl.
konĭcĭ, rus.
konéc, sfîrșit. V.
concină).
Vechĭ. Sfîrșit.
Azĭ. Mold. Fam. A-ĭ face conețu, a-ĭ pune capăt, a o sfîrși.
coneț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)conéț (
înv.,
reg.)
s. n.coneț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)coneț n. Mold. sfârșit: (ironic):
na, că fi-am făcut conețul CR. [Slav. KONĬȚĬ].
coneț (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CONÉȚ s. n. (
Înv. și
reg.)
1. Sfârșit. ◊
Expr. A face (sau
a pune)
cuiva conețul = a pune cuiva capăt zilelor, a omorî.
2. Șotie, boroboață. — Din
sl. konĭcĭ.