coltuc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COLTÚC, coltuce, s. n. 1. Fiecare dintre cele două capete ale unei pâini lungi.
2. (
Reg.) Pernă mică servind drept căpătâi. ♦ Perniță (de ace). [
Pl. și:
coltucuri] – Din
tc. koltuk.coltuc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)coltúc (coltuce), s. n. –
1. Cot. Cu acest sens se folosește numai cu un gest de zeflemea, care constă în arăta cu cotul, indicînd un refuz nepoliticos. –
2. Ornament triunghiular. –
3. Colț de pîine. –
4. Traversă, bîrnă. –
Var. cultuc. Tc. koltuk „braț, cot, colț” (Cihac, II, 569; Șeineanu, II, 141; Lokotsch 1199; Ronzevalle 140).
Cf. Iordan,
BF, I, 110.
coltuc (Dicționaru limbii românești, 1939)coltúc n., pl.
e (turc.
koltuk, braț, colț; rus.
kultúk, braț de rîŭ). Colț de pîne [!] lungă. Pernă mică, pernuță, puĭ (Mold. Fam.). Cotu mîniĭ [!], pe care mitocaniĭ îl arată în semn de refuz:
Na! Coltucu! (Și ca interj. îld. „nu daŭ, să aĭ să ĭeĭ, la Paștele caluluĭ”!). – Și
cultúc (Mold.).
coltuc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)coltúc s. n.,
pl. coltúcecoltuc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)coltuc (cultuc) n.
1. Mold. pernița de cap, căpătâiu:
un cultuc sub cap; 2. coaja dela marginea pâinii:
cultuc dela Babic (după numele armeanului, starostele brutarilor din București, care scotea jimbla numai în coltuce);
3. gest de refuz, lovind cotul cu mâna:
zînele se rugară ca barem nucile cu hainele să le dea; băiatul le arătă coltucul ISP. [Turc. KOLTUK, subțioară, spătar de scaun, perniță (= pernă cu subțiori), de unde apoi colțul proeminent al pâinii și cotul arătat în semn de refuz].
coltuc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COLTÚC, coltuce, s. n. 1. Fiecare dintre cele două capete ale unei pâini lungi.
2. (
Reg.) Pernă mică servind drept căpătâi. ♦ Perniță (de ace). [
Pl. și:
coltucuri] — Din
tc. koltuk.