colibă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COLÍBĂ, colibe, s. f. Casă mică și sărăcăcioasă. ♦ Adăpost provizoriu pentru oameni și uneori, pentru animale, făcut din bârne, din crengi etc. și acoperit cu paie, ramuri etc. – Din
sl. koliba.colibă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)colíbă (colíbe), s. f. – Casă mică și sărăcăcioasă, cocioabă. –
Mr. călivă, megl. colibă. Origine necunoscută. Cuvîntul apare în toate limbile balcanice:
ngr. ϰαλύβα (›
mr.),
tc. koliba, kaliba, kulübe, alb. koljubë, bg. koliba (›
megl.),
sb.,
slov.,
ceh.,
pol.,
mag. koliba, rut. kołyba. Se presupune în general că
rom. provine din
gr. ϰαλύβη, fie direct (Roesler 571;
cf. Daničič, V, 189; Vasmer,
Gr., 79), fie prin intermediul
bg. sau
sb. (Miklosich,
Slaw. Elem., 25; Miklosich,
Lexicon, 297; Cihac, II, 69; Conev 81; Sandfeld 18; DAR; Pușcariu,
Lr., 260), sau al
tc. (Miklosich,
Türk. Elem., I, 88; Meyer 170; K. Treimer,
Mitt. Wien, 354).
Der. pe baza
cuv. gr. este greu de admis direct fiindcă dacă este împrumut vechi, λ ar da
r, dacă este modern, β ar da ν; prin intermediul altei limbi, deoarece se presupune că împrumutul a avut loc într-o epocă în care υ se pronunța
i, în vreme ce β se pronunța
b, caz ce nu apare la alte împrumuturi din
gr. (
cf. ϰόληβον ›
sl. koliva; ϰλουβίον ›
sl. kluvija etc.;
sb. kòliba, koliba apare din
sec. XIII. Împrumutul din
tc. nu poate fi admis, avîndu-se în vedere vechimea cuvîntului în
sb., și cu atît mai puțin din
per. kulba „colibă” (Romanski,
R. Èt. slaves, II, 53). În sfîrșit, se poate ca cuvintele
sl. să provină din
rom. (Berneker 546). Dacă se admite că este vorba de un cuvînt
rom., ar trebui plecat de la
lat. collegia ‹
collegium „grup de colibe de ciobani”, de unde și
sard. boddeu (Wagner 108),
cf. ngr. ϰολλήγας „de la mijloc.” Trecerea lui
g ›
b nu este normală, dar
cf. barză, limbă și
cociorbă față de
rut. kočerga, coșleabă față de
coșmeagă, coroabă față de
coroagă, etc. Aceste
ex., ca și prezența unor cuvinte ca
cobace, cobîlteață, cocioabă, par a indica faptul că cuvîntul
lat. a fost interpretat ca o creație expresivă, chiar dacă această ipoteză nu este necesară. –
Der. colibaș (
var. colibar),
s. m. (om sărman, persoană care locuiește într-o colibă; pustnic; paznic de pădure).
colibă (Dicționaru limbii românești, 1939)colíbă f., pl.
ĭ și
e (vsl. bg. sîrb. rus.
koliba, d. turc.
koliba, kaliba, care vine d. ngr.
kalýva, vgr.
kalýbe, colibă, d.
kalýpto, acoper [!]; ung.
kaliba. V.
apocalips, eŭcalipt).
Vechĭ. Acoperiș, căsuță pitulată cu acoperiș de stuf orĭ de paĭe.
Azĭ. Covergă, adăpost conic orĭ alt-fel făcut din ramurĭ și frunze orĭ din stuf. V.
cocĭoabă, hălăcĭugă, surlă.colibă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)colíbă s. f.,
g.-d. art. colíbei; pl. colíbecolibă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)colibă f. căsuță din nuiele învelită cu paie sau stuf. [Slav. KOLIBA].
colibă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COLÍBĂ, colibe, s. f. Casă mică și sărăcăcioasă. ♦ Adăpost provizoriu pentru oameni și, uneori, pentru animale, făcut din bârne, din crengi etc. și acoperit cu paie, ramuri etc. — Din
sl. koliba.