colectiv (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COLECTÍV, -Ă, colectivi, -e, adj.,
subst. I. Adj. 1. Care rezultă din participarea, din activitatea mai multor persoane (sau lucruri).
2. Care aparține tuturor; comun, obștesc, social.
3. Care se referă la ideea de colectivitate. ◊
Substantiv colectiv = substantiv care denumește prin forma de singular o pluralitate de obiecte identice, considerate ca un întreg, ca o totalitate.
Sufix colectiv = sufix care dă unui substantiv valoarea de substantiv colectiv.
II. S. n. Echipă.
Colectiv de redacție. Colectiv de catedră. ♦
P. gener. Grup. (organizat) de persoane.
III. S. f. (Ieșit din uz) Cooperativă Agricolă de Producție. – Din
fr. collectif, lat. collectivus.colectiv (Dicționar de neologisme, 1986)COLECTÍV, -Ă adj. 1. Rezultat din munca, din activitatea mai multor persoane; referitor la ideea de colectivitate.
2. Comun, obștesc, social. //
s.n. Grup de oameni care lucrează în același loc de producție, având interese și concepții comune, purtând fiecare răspunderea muncii depuse, supunându-se unei discipline liber consimțite și acceptând o conducere unică. ◊
Colectiv de catedră = totalitatea cadrelor didactice din învățământul superior, grupate în cadrul unei catedre. [Cf. fr.
collectif, lat.
collectivus].
colectiv (Marele dicționar de neologisme, 2000)COLECTÍV, -Ă I.
adj. 1. rezultat din munca, din activitatea mai multor persoane; referitor la ideea de colectivitate. ♦ substantiv ~ = substantiv care, la singular, denumește o multitudine de obiecte identice, considerate ca un întreg; sufix ~ – sufix cu ajutorul căruia se formează substantive colective; numeral ~ = numeral care exprimă ideea de grupare a obiectelor în timp și spațiu. 2. care aparține tuturor; comun, obștesc, social. II. s. n. grup de oameni care lucrează în același loc de producție, cu interese și concepții comune, purtând fiecare răspunderea muncii depuse, sub o conducere unică. (< fr.
collectif, lat.
collectivus)
colectiv (Dicționaru limbii românești, 1939)*colectív, -ă adj. (lat.
collectivus). Făcut împreună:
muncă colectivă. Care oferă spĭrituluĭ ideĭa uneĭ colecțiunĭ:
înțeles colectiv. S. n.
Gram. Cuvînt care, deși e la singular, prezentă [!] spirituluĭ ideĭa uneĭ colecțiunĭ, ca
mulțime, grămadă, turmă. Adv. În mod colectiv.
colectiv (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)colectív1 adj. m.,
pl. colectívi; f. colectívă, pl. colectívecolectiv (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)colectív2 (echipă, grup)
s. n.,
pl. colectívecolectiv (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)colectiv a.
1. ce coprinde mai multe persoane sau lucruri:
bilanțul colectiv al moșiilor sale; 2. făcut de mai multe persoane reunite:
lucrare colectivă; 3. Gram. se zice despre numele care la singular exprimă o idee de plural, ca
mulțime, popor, stol.colectiv (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COLECTÍV, -Ă, colectivi, -e, adj.,
s. n.,
s. f. I. Adj. 1. Care rezultă din participarea, din activitatea mai multor persoane (sau lucruri).
2. Care aparține tuturor; comun, obștesc, social.
3. Care se referă la ideea de colectivitate. ◊
Substantiv colectiv = substantiv care denumește prin forma de singular o pluralitate de obiecte identice, considerate ca un întreg, ca o totalitate.
Sufix colectiv = sufix care dă unui substantiv valoarea de substantiv colectiv.
II. S. n. Echipă.
Colectiv de redacție. Colectiv de catedră. ♦
P. gener. Grup (organizat) de persoane.
III. S. f. (În trecut) Cooperativă Agricolă de Producție. — Din
fr. collectif, lat. collectivus.