cocoană (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COCOÁNĂ s. f. v. cucoană.cocoană (Dicționaru limbii românești, 1939)cocoánă (vest) și
cu- (est) f., pl.
e (fem. d.
cocon, de unde și ngr.
kokkóna, cocoană, și turc.
kokóna, cocoană creștină,
kokonoz, tînăr cochet, coconaș,
kúkla, [ngr. rus.
kúkla] păpușă, din aceĭașĭ răd. cu
cocă, cocoloș ș. a. nenumărate).
Vechĭ. Fată de boĭer saŭ de domn.
Azĭ. Fam. Nevastă de boĭer saŭ damă bine îmbrăcată:
boĭeru și cocoana e [!] la plimbare. Fasole cocoane, un fel de fasole albe ornate cu roș. – Maĭ fam.
coana (
Catinca),
coană (
Catincă).
cocoană (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)cocoánă, -e, s.f. –
1. Copilă, fată, fecioară: „Te-am ibdit, mândrule-odată, / Fost-am cocoană, nu fată” (Memoria 2001: 95).
2. Doamnă.
3. Unealtă de lemn folosită la derularea firului de pe fus pentru a face ghem. De regulă, această operațiune cade în sarcina fetiței (a cocoanei). În cazul în care familia nu are fetiță, se confecționează o cocoană din lemn (Dăncuș 2010). – Din cocon + -oană.
cocoană (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cocoană f.
1. odinioară, fiică de Domn:
Doamna ceru doi juni din Fanar, pe care să-i facă gineri la ale sale două cocoane OD.;
2. azi, titlu onorific dat femeilor cari aparțin burghezimii și nobleței:
acasă e cocoana ? [V.
cocon].
cocoană (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COCOÁNĂ s. f. v. cucoană.