coastă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)COÁSTĂ, coaste, s. f. 1. Fiecare dintre oasele-perechi lungi, înguste și arcuite, articulate în spate de coloana vertebrală, iar în față de stern, care alcătuiesc toracele animalelor vertebrate. ◊
Expr. (E) slab de-i poți număra coastele sau
îi numeri coastele de slab ce e = (e) foarte slab.
A i se lipi (cuiva)
coastele de foame sau
a i se lipi coastele de pântece, a avea coastele lipite = a fi foarte flămând, a fi mort de foame.
2. Partea laterală a corpului omenesc, de la umeri până la coapse; partea analoagă a corpului animalelor. ◊
Expr. A avea pe cineva în coaste = a se simți stingherit în acțiuni de prezența permanentă (și indiscretă) a cuiva.
A pune (cuiva)
sula în coastă = a obliga (pe cineva) să facă (fără întârziere) un lucru neplăcut (și greu). ♦ Latură. ◊
Loc. adv. Pe o coastă = pe o parte, într-o dungă. ♦ Fiecare dintre grinzile care formează osatura transversală, de rezistență, a bordajului unei nave.
3. Pantă.
4. Mal, țărm (al unei mări).
5. (Ieșit din uz) Flanc al unei armate. –
Lat. costa.coastă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)coástă (coáste), s. f. –
1. Fiecare din oasele care alcătuiesc toracele. –
2. Hipocondru, deșert. –
3. Latură, parte laterală. –
4. Costișă, pantă, povîrniș. –
5. Mal, țărm. –
Mr.,
megl. coasta, istr. costę. Lat. cǒsta (Pușcariu 389; Candrea-Dens., 383; REW 2279; DAR);
cf. vegl. kuasta, it.,
port. costa, fr. côte, sp. cuesta. –
Der. costiță, s. f. (coastă sau coastă mică; costiță, cotlet);
costoală, s. f. (
Trans., pantă, coastă);
costină, s. f. (pantă, coastă);
costiș, adj. (înclinat, povîrnit);
costoi, vb. (a înconjura), formație proprie lui Alecsandri, pe baza
fr. côtoyer; costiș(e), s. n. și
f. (latură; povîrniș, coastă, pantă);
costișeț (
var. costeșeț),
adj. (oblic, pieziș).
coastă (Dicționaru limbii românești, 1939)coástă (
oa dift.) f., pl.
e (lat.
cŏsta, it. pv. pg.
costa, fr.
côte, sp.
cuesta). Os lat și îndoit care formează părțile laterale ale peptuluĭ [!]:
a te culca pe o coastă, îĭ numerĭ coastele de slav ce e. Povîrnișu unuĭ deal:
calu paște pe o coastă. Lature:
vapor izbit în coastă. Mal, țărm de mare:
pe coastele Italiĭ. Baterie de coastă, tunurĭ pe malu măriĭ.
coastă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)coástă s. f.,
g.-d. art. coástei; pl. coástecoastă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)coastă f.
1. os lat și încovoiat așezat pe părțile laterale ale pieptului:
calul zace pe coaste; 2. clina unui deal;
3. mal ce cade pieziș în mare;
4. laturea unei armate:
cuprinsă-i oastea de peire și ’n față și ’n coastă EM. [Lat. COSTA].
coastă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)COÁSTĂ, coaste, s. f. 1. Fiecare dintre oasele-perechi lungi, înguste și arcuite, articulate în spate de coloana vertebrală, iar în față de stern, care alcătuiesc toracele animalelor vertebrate. ◊
Expr. (E) slab de-i poți număra coastele sau
îi numeri coastele de slab ce e = (e) foarte slab.
A i se lipi (cuiva)
coastele de foame sau
a i se lipi coastele de pântece, a avea coastele lipite = a fi foarte flămând, a fi mort de foame.
2. Partea laterală a corpului omenesc, de la umeri până la coapse; partea analoagă a corpului animalelor. ◊
Expr. A avea pe cineva în coaste = a se simți stingherit în acțiuni de prezența permanentă (și indiscretă) a cuiva.
A pune (cuiva)
sula în coastă = a obliga (pe cineva) să facă (fără întârziere) un lucru neplăcut (și greu). ♦ Latură. ◊
Loc. adv. Pe o coastă = pe o parte, într-o dungă. ♦ Fiecare dintre grinzile care formează osatura transversală, de rezistență, a bordajului unei nave.
3. Pantă abruptă.
4. Mal, țărm (al unei mări).
5. (
Înv.) Flanc al unei armate. –
Lat. costa.