cloț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CLOȚ, cloțuri, s. n. Spărtură, fragment dintr-o cărămidă (mai ales de la demolări). –
Cf. germ. Klotz.cloț (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)cloț1, clóțuri, s.n. (reg.)
1. trunchi de stejar tăiat în bucăți; bălvan, bulan, butuc, colchiș, coltiș, gros; boc, buștean.
2. cui de lemn sau de fier folosit la înnăditul tânjelilor.
3. zăvor.
cloț (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cloț (clóțuri), s. n. –
1. Vîrf. –
2. Cui, știft, pivot. –
3. Fragment de cărămidă folosit la umpluturi. –
4. Trunchi, buștean. Origine incertă. Pare a fi o
var. de la
colț, alterată printr-o metateză, ca în
clocoti ›
colcoti; sau mai curînd, creație expresivă,
cf. clanț. DAR separă cele două cuvinte,
cloț „fragment de cărămidă”, care provine din
sb. kloca „pietricică”, și
cloț „trunchi”,
cui care derivă, după Borcea 183, din
săs. K’lôts „trunchi” (
cf. Scriban); această ultimă
der. este puțin probabilă, dacă se ia în considerație extinderea cuvîntului
rom. Semantismul concordă perfect cu cel al lui
colț. Circulă de asemenea o formă cu infix nazal,
clonț, s. n. (cioc; vîrf, țanc; dinte canin; vîrf ascuțit, ghimpe; ciocănel percutor), de uz general (DAR exclude nejustificat
Munt.), și care se pune de obicei în legătură cu
sl. kljunŭ „vîrf” (Cihac, II, 63; DAR), în ciuda dificultăților fonetice. Paralelismul
cloț ›
clonț coincide cu
cioc ›
cionc, ciot ›
ciont, bot ›
bont, etc.
Der. cloțan, s. m. (șobolan. Mus decumanus), probabil plecîndu-se de la
cloț „dinte” (după DAR, din
sb. klokati „a înghiți”);
cloțan, s. n. (vîrf ascuțit, țanc),
cf. același sens la
clonț; cloață, s. f. (cioc, gură; gură-spartă; babă vrăjitoare);
clonț, adj. (știrb);
clonțat, adj. (cu ciocul mare; obraznic, insolent);
clonțar, s. m. (pasăre, Coccothrauster vulgaris);
clonțan, s. m. (țanc, vîrf).
Cloanță coincide perfect cu
clanță; ceea ce pare să pledeze în favoarea unei origini expresive pentru toate aceste cuvinte.
cloț (Dicționaru limbii românești, 1939)1) cloț n., pl.
urĭ (germ. sas.
klotz, butuc, bulgăre, de unde și pol. ceh.
kloc, butuc. V. și
colț).
Munt. Mold. sud. Bulgăre, sfărămătură [!]:
cloțurĭ de cărămidă. Munt. Olt. Bucată de lemn (orĭ și de metal) care sprijină ceva.
Vechĭ. (Beld. ș. a.). Canaf, cĭucure.
A ți se face mînile cloț de apă, a ți se zbîrci de prea multă ținere în apă. S. m.
Munt. vest (?). Buștean de brad (bilă).
cloț (Dicționaru limbii românești, 1939)2) cloț, cloáță adj. (d.
cloț 1).
Munt. Prun cloț, corcoduș,
prună cloață, corcodușă. – Și
cloțuș, -ă.cloț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cloț s. n.,
pl. clóțuricloț (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CLOȚ, cloțuri, s. n. Spărtură, fragment dintr-o cărămidă (mai ales de la demolări). —
Cf. germ. Klotz.