clanță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții, care prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și de deschidere al acestora; clampă.
2. Fig. (
Peior. și
fam.) Gură. ◊
Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult, întruna (și despre lucruri mărunte).
Rău (sau
bun)
de clanță, se spune despre un om care vorbește mult (și inutil) sau despre un om certăreț.
A se lua (cu cineva)
la clanță = a se certa (cu cineva).
Ține-ți clanța! sau
tacă-ți clanța! = nu mai vorbi! taci! –
Cf. clanț.clanță (Dicționaru limbii românești, 1939)clánță f., pl.
e (d.
clanț și rudă cu germ.
klinke și fr.
clenche, clanță). Rătez [!] feru care ține închisă o ușă primitivă. (V.
clampă și
broască).
Fig. Clanț, clănțăneală:
a te lua la clanță cu cineva. Om care clănțănește mult, flecar:
ce clanță de femeĭe! – În Ban. Olt.
cleanță, pl.
clențe. V.
colătăŭ.clanță (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)clánță, -e, s.f. – Poreclă dată femeilor care au dinții mari (ALR 1969: XXII). La începutul sec. XX, clanța de la ușă avea un „dinte” ce se ridica prin apăsarea mânerului și, după închiderea ușii, se așeza într-un lăcaș montat pe tocul ușii. – Din clanț (formă onomatopeică) + -ă.
clanță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)clánță s. f.,
g.-d. art. clánței; pl. clánțeclanță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)clanță f. fierul sau limba de fier dela broasca ușii, care o ține închisă;
2. fig. flecar, guraliv:
ce clanță de femeie ! toată ziua clanța-clanța din gură PANN. [Onomatopee].
clanță (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CLÁNȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mâner metalic montat la broasca ușii sau a porții, care, prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și de deschidere al acestora; clampă.
2. Fig. (
Peior. și
fam.) Gură. ◊
Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult, întruna (și despre lucruri mărunte).
Rău (sau
bun)
de clanță, se spune despre un om care vorbește mult (și inutil) sau despre un om certăreț.
A se lua (cu cineva)
la clanță = a se certa (cu cineva).
Ține-ți clanța ! sau
tacă-ți clanța ! = nu mai vorbi ! taci ! —
Cf. clanț.