citeț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CITÉȚ, -EÁȚĂ, citeți, -e, adj. (Despre scrisul de mână, texte, manuscrise) Care se poate citi ușor; deslușit, lizibil. –
Citi +
suf. -eț.citeț (Dicționaru limbii românești, 1939)citéț s. (vsl.
čitĭcĭ, cititor).
Vechĭ. Cititor în biserică, anagnost.
Azĭ. Adj., f.
-eață. Legibil, ușor de citit:
litere citețe.citeț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)citéț1 adj. m.,
pl. citéți; f. citeáță, pl. citéțeciteț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)citéț2 (
înv.)
s. m.,
pl. citéțiciteț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)citeț a. ce se poate lesne citi:
scrisoare citeață. [Slav. ČĬTĬȚĬ]. ║ m. cititor în biserică, anagnost.
citeț (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CITÉȚ, -EÁȚĂ, citeți, -e, adj. (Despre scrisul de mână, texte manuscrise) Care se poate citi ușor; deslușit, lizibil. —
Citi +
suf. -eț.