cir (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIR s. n. (
Reg.) Zeamă (îngroșată) scoasă din mămăliga care fierbe, înainte de a fi mestecată (și care se mănâncă separat); terci. – Din
ucr. čyr.cir (Dicționar de neologisme, 1986)CIR s.m. (
Zool.) Fiecare dintre perii țepoși de pe corpul unor animale nevertebrate. [< fr.
cirre, cf. lat.
cirrus].
cir (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cír s. m. –
1. Clei, lipici. –
2. Terci de porumb foarte subțire. –
3. Păsat, terci. Origine incertă. După E. Petrovici,
Dacor., X, 26-32, din
gr. χυλός „suc.” Conform acestei ipoteze,
rut. čyr „terci,” pe care Scriban,
Arhiva, 1927, 292; Tiktin și Pascu,
R. crit., XIV, 40, îl considerau drept etimon al
rom., derivă de la acesta. Se folosește numai în
Trans. și
Mold. Rămîne de lămurit legătura acestui cuvînt cu
ciriș, s. m. (clei, lipici), din
tc. çiriș (Cihac, II, 566; Șeineanu, II, 134),
cf. bg.,
sb. čiriš, mag. csiriz. –
Der. ciros, adj. (lipicios);
cirui, vb. (a face păsat);
ciruială, s. f. (păsat).
cir (Marele dicționar de neologisme, 2000)CIR s. m. fiecare dintre perii țepoși de pe corpul unor animale nevertebrate. (< fr.
cirre, lat.
cirrus)
cir (Dicționaru limbii românești, 1939)cir n. (rut.
čir, id.)
Nord. Tercĭ.
cir (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)cir, s.n. – (gastr.) Făină fiartă de ovăz sau de porumb; terci. – Din ucr. čyr.
cir (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cir1 (fir de păr) (rar)
s. m.,
pl. ciricir (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cir2 (terci) (
reg.)
s. n.cir (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cir m. Mold. terciu. [Cf.
ciriș].
cir (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIR s. n. (
Reg.) Zeamă (îngroșată) scoasă din mămăliga care fierbe, înainte de a fi mestecată (și care se mănâncă separat); terci. — Din
ucr. čyr.