cioflingar - explicat in DEX

cioflingar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CIOFLINGÁR, cioflingari, s. m. (Pop. și fam.) Om de nimic, secătură, vagabond. ♦ Epitet ironic pe care țăranii îl dădeau celor care umblau îmbrăcați în haine orășenești. – Cf. germ. Schuhflicker „cârpaci”.

cioflingar (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
cioflingár (cioflingári), s. m. – Om de nimic, secătură, vagabond. – Var. cioflecar, ciofle(n)gar. Origine incertă. Este considerat de obicei der. de la germ. Schuhflicker „pantofar” (Borcea 181; Tiktin; Iordan, RF, II, 272; cf. DAR), pentru care nu există dificultăți; la fel de bine însă ar putea fi vorba de un der. de la cioflec, sau de la ciof, var. de la ciuf, a cărui der. este mai dificilă fonetic dar se potrivește mai bine sensului. După Graur 139, din. țig. čoχengere „pantofar”. Oricum, nu poate fi valabilă explicația semantismului propusă de Graur, că pantofarii obișnuiau să poarte haine mai mult sau mai puțin occidentale. Dacă etimonul este exact, este vorba de o legătură care apare adesea, între noțiunea de „pantofar” și cea de „înșelător”, cf. potlogar, papugiu, a încălța, a potcovi, etc.

cioflingar (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
cioflingar, cioflingari s. m. (peior.) orășean.

cioflingar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cioflingár (pop., fam.) (cio-flin-) s. m., pl. cioflingári

cioflingar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CIOFLINGÁR, cioflingari, s. m. (Pop. și fam.) Om de nimic, secătură, vagabond. ♦ Epitet ironic pe care țăranii îl dădeau celor care umblau îmbrăcați în haine orășenești. — Cf. germ. Schuhflicker „cârpaci”.

cioflingar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ciofli(n)gar m. vagabond, secătură: un cioflingariu de al de tine CR.; îl văzu viind ca un cioflingar ISP. [Cf. Bihor (Mureș) ciuflicar, pâriș, clevetitor = nemț. SCHUHFLICKER, cârpaciu].