ciocănitură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIOCĂNITÚRĂ, ciocănituri, s. f. Ciocănit. –
Ciocăni +
suf. -tură.ciocănitură (Dicționar de argou al limbii române, 2007)ciocănitură, ciocănituri s. f. v.
ciocăneală.ciocănitură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciocănitúră s. f.,
g.-d. art. ciocănitúrii; pl. ciocănitúriciocănitură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciocănitură f. lovituri repetate de ciocan.
ciocănitură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIOCĂNITÚRĂ, ciocănituri, s. f. Ciocănit. —
Ciocăni +
suf. -tură.