cioc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIOC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de lovituri (repetate) într-un obiect sau într-un material dur. – Onomatopee.
cioc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIOC2, ciocuri, s. n. 1. Partea anterioară, terminală, lunguiață și cornoasă a capului păsărilor, care înlocuiește sistemul dentar; plisc, clonț. ♦ Cantitatea de lichid sau de hrană care încape o dată în cioc (
1). ♦
Fig. Gură a omului.
2. Parte sau prelungire ascuțită a unor obiecte; capăt, vârf (ascuțit).
3. Barbișon, țăcălie. ◊
Expr. (
Arg.)
A pune ciocuri = a minți sau a deforma realitatea.
4. Compuse:
ciocul-berzei = plantă erbacee cu frunzele păroase, adânc crestate și cu flori violete-purpurii
(Geranium pratense); ciocul-cucoarei = mică planta erbacee cu tulpina păroasă întinsă pe pământ, cu frunze compuse, flori roșii, roz sau albe și fructe lungi, asemănătoare cu un cioc
(Erodium cicutarium); cioc-întors = pasăre călătoare cu penajul alb pătat cu negru, cu ciocul lung, subțire și ușor arcuit în sus, cu picioarele înalte
(Recurvirostra avosetta). –
Cf. alb. čok, rom. cioc1.cioc (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)cioc1 adv. (reg.) nimic; deloc.
cioc (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)cioc2,
cioci, s.m. (reg.; la pl.) cucuruz cules de pe cocean.
cioc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cioc interj. – Poc, boc; imită zgomotul produs de o lovitură ritmică sau cel puțin repetată. Se folosește de obicei cu duplicare
cioc, cioc, sau alternanța
cioc, boc, cioc, poc. –
Mr. cioc. Creație expresivă, ca
boc, toc, poc, coincide cu alte formații de același tip,
cf. rus. čok „zgomot produs de o izbitură”, de unde
čokatsĭa „a ciocni paharele închinînd”,
it. ciocco, fr. choc, sp. choque, etc.
Cf. Schuchardt,
ZRPh., XV, 104; Berneker 159.
Der. cioc, s. n. (plisc, clonț;
fam., gură; vîrf, capăt; pinten; barbișon; mînerul cleștelui; parte încovoiată a mai multor instrumente; cîrlig, pană de încondeiat ouăle de Paști; suviță, cîrlionț;
Arg., înșelăciune, cursă), al cărui sens fundamental se explică prin zgomotul pe care îl produce ciocul, mai cu seamă atunci cînd păsările de curte își caută hrana,
cf. mr. cioc „cioc”,
megl. cioc „ciocan”,
alb. čok „cioc”. S-au căutat, pentru acest cuvînt, origini în afara limbii
rom.: un
ciop, care ar proveni din
pol. dziob, ceh. djob, rus. zob „gușă” (Cihac, II, 53);
alb. čok (Meyer 448; Pușcariu,
Lr.,, 265);
lat. *tiucus, din
gr. τύϰος (Philippide,
Bausteine, 56; Philippide, II, 705; Pascu, I, 192). Totuși nu este necesar să se caute atît de departe, deoarece în
sl. au fost foarte productive rădăcinile
čok-, čuk-, čikati „a lovi”; însă este mai potrivită posibilitatea unei creații spontane a
rom.,
cf. Rosetti, II, 114.
Ciocancă, s. f. (cîrlig, cange), poate fi un amestec de la
cioc și
cange (DAR).
Ciocot, s. n. (ciucure; titirezul morii de grîu). –
Der. ciocoti, vb. (despre păsări, a-și căuta hrana; despre animale, a mînca; a face zgomot mîncînd; a face zgomot lucrînd); der de la
cioc, ca
bocoti de la
boc; ciocotniță, s. f. (vorbăreț, gureș; parazit, linge-blide, pomanagiu),
cf. ciocoi; ciocotniți, vb. (
înv., a trăi ca un parazit).
Ciocoroi, s. n. (cîrlig, cange).
Ciuc, s. n. (
tîrnăcop),
cf. bg. čuk „ciocan”. –
Der. ciuceu, s. n. (
Trans., secure).
Cf. cioacă, ciocălău, ciocan, ciocni, ciochină, ciorchină, ciocîrlan, ciucă, ciucure.cioc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cioc1/cioc-cióc interj.cioc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cioc2 s. n.,
pl. ciócuricioc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cioc n.
1. partea răsărită și cărnoasă ce servă de gură păsărilor;
ciocul barzei Bot. greghetin;
2. cât se poate îmbuca cu ciocul:
un cioc de apă; 3. părul bărbiei lăsat neras:
barbă în cioc; 4. partea dinainte a corăbiei. [Alban. ČOK].
cioc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cioc! int. care reproduce sgomotul lovirii cu ciocanul.
cioc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIOC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de lovituri (repetate) într-un obiect sau într-un material dur. — Onomatopee.