ciocălău (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIOCĂLẮU, ciocălăi, s. m. (
Reg.) Ciocan
3. – Din
magh. csukló.ciocălău (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)ciocălău, ciocălăi, s.m. (reg.)
1. știulete (de porumb, cu boabe), drugă, drăgălău, cotolan, chică.
2. partea de jos a strujanului de porumb cu rădăcina rămasă în pământ, după ce a fost tăiat porumbul; cocean, ciocan, cioclej, tulean.
3. con de brad.
4. ciupercă veninoasă.
5. ciucure, cănac.
ciocălău (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciocălắu (ciocălắi), s. m. –
1. Știulete de porumb curățat de boabe. –
2. Tulpină de porumb. –
3. Con de pin. –
4. (
Trans.) Ciucure. –
Var. ciucălău. Creație expresivă, pe baza lui
cioc, cioacă, cu
suf. -
lău. Pentru sens,
cf. ciocan „con” și „știulete de porumb”, ca și
sb. čokov „cocean” (
cf. Cihac, II, 53; Schuchardt,
ZRPh., XV, 106),
mag. csukló „vîrful frunzei” (Scriban,
Arhiva, 1912), a cărui asemănare se explică fără îndoială prin izvorul expresiv comun. –
Der. înciocăla, vb. (a aranja, a potrivi), probabil plecîndu-se de la ideea de „a începe să se formeze coceanul” (după Lacea,
Dacor., V, 744, din
săs. Tschachel „verigă”, soluție puțin probabilă);
desciocăla (
var. deciocăla),
vb. (a desface; a curăța de boabe, a scoate păstăi), pe care Bogrea,
Dacor., IV, 809, îl derivă greșit din
tc. çokal „carapace.”
ciocălău (Dicționar de argou al limbii române, 2007)ciocălău, ciocălăi s. m. (vulg.) pervers care practică felația sau cuniliția.
ciocălău (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ciocălắu s. m.,
art. ciocălắul; pl. ciocălắi, art. ciocălắiiciocălău (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ciocălău n. Mold.
1. coceanul ștuletelui de porumb:
ciocălăi de cucuruz NEGR.;
2. pl. rădăcinile cocenilor rămași pe câmp. [Dintr’un primitiv
cioc, trunchiu (= it.
ciocco); în privința sensului, cf. fr.
trognon, cocean, în raport cu
trogne, trunchiu].
ciocălău (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIOCĂLẮU, ciocălăi, s. m. (
Reg.) Ciocan
3. — Din
magh. csukló.cĭocălăŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)cĭocălắŭ m. (ung.
csukló, vîrf de frunză, rudă cu sîrb.
čókov, cĭocălăŭ, cu rom.
cĭoc, cĭocan, cĭoclej, țiclăŭ, țaclă ș. a. V. Bern. 1, 159).
Mold. Cocean de porumb, ștulete [!] fără grăunțe. – În nord. și
cĭucălău (Sadov. VR. 1911, 3, 324 și 328). și
cĭucalăŭ.