cioacă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CIOÁCĂ, cioace, s. f. 1. Fiecare dintre cele două console orizontale ale războiului de țesut, fixate pe stâlpii din mijloc și pe care se sprijină vatalele.
2. (
Arg.) Balivernă. ◊
Expr. (
Fam.)
A se ține de cioace = a se ține de glume, de șmecherii. –
Et. nec.cioacă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CIOÁCĂ, cioace, s. f. (
Reg.) Vîrf de munte sau de deal. —
Comp. sb. čuka.cioacă (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)cioácă, cioáce, s.f. (pop.)
1. deal, înălțime, vârf de deal.
2. cârlig care ține un obiect de altul; scoabă, clobanț, cârlionț.
3. capătul lemnului vertical al ferăstrăului.
4. (reg.) târnăcop, cazma, crampăn, gheunoaie, chirlopan, țarsiță.
5. unealtă de tăiat și de scobit; ciuc, ticlu, pupăză, dihoroi, scobitor, sâlmoc.
6. lingură de lemn de băut apă; polonic, căuș, cauc, cupă, hârgaie, cofă.
7. trunchiul unui arbore scos cu rădăcinile din pământ.
8. cioară neagră de clopotniță.
9. unealtă de dogărie cu care se împing cercurile la locul lor.
cioacă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cioácă (cioáce), s. f. –
1. Cîrlig, gheară, obiect care prinde. –
2. Zăvor, ivăr. –
3. Crampon, cîrlig. –
4. Suport al ferăstrăului de mînă. –
5. (La războiul de țesut) Știft, bolț al stativului.
6. Cîrlig al scaunului dogarului. –
7. Clește. –
8. Găleată de scos apa. –
9. Trunchi, butuc, buștean. –
10. Culme, înălțime. –
Var. (
pl.)
cioci; cioancă, s. f. (vîrf; nuia, vargă). Creație expresivă pe baza lui
cioc. Sensul de „trunchi” este explicat de DAR plecîndu-se de la ideea de „tăiat prin lovituri”, și de Hubschmidt,
Sardische Studien, în legătură cu
lat. med. choca, it. ciocco, v. fr. coche, port. soca. Mai curînd trebuie plecat de la ideea de „cioc”, interpretat ca „obiect rotund, cilindric”, ca în cazul lui
boc ›
boacă sau al lui
bot ›
butuc. Cioacă, s. f. (cioară-de-cîmp, Corvus monedula; poreclă dată țiganilor), cu
var. ceucă, ceaucă, pare a proveni din
mag. cšoka (DAR; Gáldi,
Dict., 87),
cf. bg. čavka, fr. choucas; însă
der. arată că s-a confundat cu familia expresivă a lui
cioc. –
Der. ciocoi, s. m. (bărbătușul ciorii-de-cîmp; servitor; fecior în casă; vătaf; om îmbogățit de curînd, exploatator; bogătan, burghez, retrograd), pe care Roesler 608 îl derivă greșit de la
tc. çokodar „lacheu” (acest ultim sens se explică greșit în DAR prin lăcomia ciorii și a servitorilor în general; se explică prin porecla dată țiganilor mai bine decît prin ideea de lăcomie și parazitism proprii servitorilor,
cf. ciocotniță „
linge-blide”);
ciocoi, vb. (a se îmbogăți; a se purta ca un îmbogățit de curînd);
ciocoaică, s. f. (nevastă de om îmbogățit de curînd);
ciocoinicie, s. f. (servilism);
ciocoesc, adj. (privitor la ciocoi);
ciocoește, adv. (în felul ciocoilor);
ciocoime, s. f. (clasa ciocoilor);
ciocoinic, adj. (servil);
ciocoism, s. n. (servilism, lipsă de demnitate);
ciocofleandură, ciocorofleac, liopciofleandură, s. f.(om lipsit de demnitate, linge-blide), formații umoristice datorate lui Alecsandri și care nu s-au mai folosit;
cioclovină (
var. ciocloavă),
s. f. (om lipsit de demnitate). – Din
rom. provine
bg. čokoi, čokoika (Mladenov 687); și din
rom. sau din
mag.,
țig. čoka.cioacă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)cioacă, cioace s. f. 1. minciună.
2. (
intl.) loc de întâlnire al hoților.
3. celulă de închisoare.
4. (
adol.) țigară.
cioacă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)cioácă, cioace, (ciocă), s.f. –
1. Botă (de sprijin); baston.
2. Sapă cu pinten folosită în minerit (Șainelic 1986).
3. Cârlig.
4. Târnăcop. – Et. nec. (MDA).
cioacă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cioácă s. f.,
g.-d. art. cioácei; pl. cioácecioacă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cioacă f.
1. cioară neagră de clopotnițe (
Corvus monedula);
2. pop. poreclă dată țiganului (cf.
cioară). [Slovean ČOKA].
cioacă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cioacă f.
1. unealtă cu care dogarul împinge cercurile la locul lor;
2. pl. cârlige cu care se prășește vița de vie;
3. scoabă:
cioacele joagărului. [V
cioc !].
cioacă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CIOÁCĂ, cioace, s. f. 1. Fiecare dintre cele două console orizontale ale războiului de țesut, fixate pe stâlpii din mijloc și pe care se sprijină vatalele.
2. (
Arg.) Balivernă. ◊
Expr. (
Fam.)
A se ține de cioace = a se ține de glume, de șmecherii. –
Et. nec.