chimen (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CHÍMEN s. m. (
Bot.) Chimion (
1);
p. restr. semințele acestei plante. – Din
ngr. kíminon. Cf. bg. kimen.chimen (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)chimén s. m. – Plantă cu semințe aromatice întrebuințate în medicină, bucătărie etc. (Carum Carvi). –
Mr. chimin. Gr. ϰύμινον, în parte prin intermediul
sl. kjominŭ, kiminŭ (
cf. bg. kimén, v. rus. kiminŭ, mag. kömény, cf. Vasmer,
Gr., 77). Din același cuvînt
gr. provine
tc. kimion, de unde
rom. chimion, s. m. (chimen, Cuminum Cyminum),
cf. bg. kimion (Șeineanu, II, 112; Meyer 226). –
Der. chimioniu, adj. (verde închis).
chimen (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CHÍMEN s. m. (
Bot.) Plantă erbacee cu flori mici, albe sau roșietice, dispuse în umbrele, ale cărei fructe aromatice sunt întrebuințate ca mirodenie sau în medicină
(Carum carvi); chimion-de-câmp. –
Ngr. kíminon.chimen (Dicționaru limbii românești, 1939)chímen (sud) și
chimión (est) m. (ngr. [și vgr.]
kýminon, turc.
kimion, d. ar.
kemun; ebr.
kammôn; bg.
kímen și
kimión; lat.
cuminum și
cyminum, it.
comino și
cimino, fr.
cumin; germ.
kümmel, rus.
kimin).
1) O plantă erbacee umbeliferă originară din estu Mediteraneĭ (
cuminum cyminum). Semințele eĭ aromatice daŭ un uleĭ eteric care se întrebuințează în medicină și ca condiment pus în pîne [!] saŭ pe coaja pîniĭ și la facerea licorurilor. –
2) Secărea, altă plantă umbeliferă ale căreĭ semințe se întrebuințează asemenea în medicină și bucătărie (
carum carvi).
Chimen dulce, anison.
Chimen negru, cernușcă.
chimen (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)chímen s. m.chimen (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)chimen (chimion) m. plantă cu boabe aromatice, întrebuințată ca condiment și la prepararea unor licheruri fine (
Carum carvi). [Gr. mod. KYMINON; forma paralelă
chimion vine din turc. kimion, de aceiaș origină].
chimen (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CHÍMEN s. m. (
Bot.) Chimion (
1);
p. restr. semințele acestei plante. — Din
ngr. kíminon. Cf. bg. k i m e
n.