chihăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CHIHĂÍ, chihăiesc, vb. IV. (
Reg.)
1. Tranz. A plictisi pe cineva insistând cu vorba pe lângă el.
2. Intranz. A tuși sec. – Formație onomatopeică.
chihăi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)chihăí (-ăésc, -ít), vb. –
1. A tuși. –
2. A importuna, a deranja. Creație expresivă,
cf. chicoti; se întîlnește cu alte creații spontane de același tip, cum sînt:
chifui, vb. (a bombăni);
chifti, vb. (a rîde);
hihăi, vb. (a hohoti) etc. Sensul 2 pare a fi suferit influența lui
cehăi. –
Der. chihăitură, s. f. (atac de tuse).
chihăi (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CHIHĂÍ, chihăiesc, vb. IV.
1. Tranz. A insista cu vorba pe lângă cineva; a plictisi.
2. Intranz. A tuși
sec. – Onomatopee.
chihăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)chihăí (a ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. chihăiésc, imperf. 3
sg. chihăiá; conj. prez. 3
să chihăiáscăchihăi (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CHIHĂÍ, chihăiesc, vb. IV. (
Reg.)
1. Tranz. A plictisi pe cineva cu vorbe insistente.
2. Intranz. A tuși sec. — Formație onomatopeică.