cerință - explicat in DEX

cerință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CERÍNȚĂ, cerințe, s. f. Nevoie; pretenție; exigență. – Cere + suf. -ință.

cerință (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CERÍNȚĂ, cerințe, s. f. Nevoie, pretenție; exigență. – Din cere + suf. -ință.

cerință (Dicționaru limbii românești, 1939)
cerínță f., pl. e și (nord) ĭ. Exigență, ceĭa ce se cere, ceĭa ce trebuĭe să facĭ: principala cerință a soldatuluĭ e să fie disciplinat.

cerință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cerínță s. f., g.-d. art. cerínței; pl. cerínțe

cerință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cerință f. cerere neapărată.

cerință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CERÍNȚĂ, cerințe, s. f. Nevoie; pretenție; exigență. — Cere + suf. -ință.