scrum (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)scrum (-muri), s. n. – Cenușă, coajă arsă, resturi de la ardere. –
Mr.,
megl. scrum. Var. înv. scrumb. Origine incertă. Explicația prin
tc. cuman. kurum „funingine” (Meyer 409; Șeineanu, II, 318; Densusianu,
Hlr., 383; Pascu, II, 161; Capidan,
Raporturile, 458; Pușcariu,
Lr., 258),
cf. mag. korom, nu pare suficientă. Legătura cu
alb. škrumb (Philippide, II, 733; Rosetti, II, 122), este evidentă: dar nu și explicația sa. Mai probabil e vorba de o formație expresivă, ca în
(s)grunț sau
sdrum(ica), explicație care servește și pentru
scruntar; ideea de bază este cea de a „a se face praf”.
Der. scruma (
var. scrum(u)i),
vb. (a arde, a incinera);
scrumelniță (
var. scrumieră),
s. f. (cenușieră);
scruntar, s. n. (loc nisipos și pietros la marginea unei ape;
Mold., insuliță, dună), pornind probabil de la
*scrunt „țăndări, fărîme” (după părerea de nesusținut a lui Giuglea,
Dacor., III, 627), din
v. germ. scrunta ›
germ. Schrund „crăpătură”);
scrunțar, s. n. (teren accidentat), din același cuvînt, probabil contaminat cu
sgrunț; scrupos, adj. (
Mold., sfărîmicios), fără îndoială în loc de *
scrumpos, de la
scrumb (legătura cu
sl. krupa „griș”, propusă de Tiktin, nu pare convingătoare). – Din
rom. provin
bg. skrum (Capidan,
Raporturile, 211),
ngr. σϰοῦρμος (Murnu,
Lehnw., 42), și desigur
alb. škrumb, škrump. –
Cf. scurma.