scrum (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SCRUM, (rar)
scrumuri, s. n. 1. Materie neagră sau cenușie care rămâne după arderea completă a unui corp (și care poate păstra în parte forma obiectului ars). ◊
Expr. A se alege scrumul (și fumul sau
și cenușa) (de ceva sau de cineva) = a nu mai rămâne nimic (din ceva sau din cineva), a se distruge complet.
2. Coajă arsă (dintr-o mâncare) care se prinde pe fundul unui vas. –
Cf. bg. skrum, alb. shkrump.scrum (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)scrum (-muri), s. n. – Cenușă, coajă arsă, resturi de la ardere. –
Mr.,
megl. scrum. Var. înv. scrumb. Origine incertă. Explicația prin
tc. cuman. kurum „funingine” (Meyer 409; Șeineanu, II, 318; Densusianu,
Hlr., 383; Pascu, II, 161; Capidan,
Raporturile, 458; Pușcariu,
Lr., 258),
cf. mag. korom, nu pare suficientă. Legătura cu
alb. škrumb (Philippide, II, 733; Rosetti, II, 122), este evidentă: dar nu și explicația sa. Mai probabil e vorba de o formație expresivă, ca în
(s)grunț sau
sdrum(ica), explicație care servește și pentru
scruntar; ideea de bază este cea de a „a se face praf”.
Der. scruma (
var. scrum(u)i),
vb. (a arde, a incinera);
scrumelniță (
var. scrumieră),
s. f. (cenușieră);
scruntar, s. n. (loc nisipos și pietros la marginea unei ape;
Mold., insuliță, dună), pornind probabil de la
*scrunt „țăndări, fărîme” (după părerea de nesusținut a lui Giuglea,
Dacor., III, 627), din
v. germ. scrunta ›
germ. Schrund „crăpătură”);
scrunțar, s. n. (teren accidentat), din același cuvînt, probabil contaminat cu
sgrunț; scrupos, adj. (
Mold., sfărîmicios), fără îndoială în loc de *
scrumpos, de la
scrumb (legătura cu
sl. krupa „griș”, propusă de Tiktin, nu pare convingătoare). – Din
rom. provin
bg. skrum (Capidan,
Raporturile, 211),
ngr. σϰοῦρμος (Murnu,
Lehnw., 42), și desigur
alb. škrumb, škrump. –
Cf. scurma.scrum (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)scrum s. n.scrum (Dicționaru limbii românești, 1939)scrum n., pl.
urĭ (turc.
kurum, funingine, de unde vine și alb.
škrump, ung.
korom, rut.
škrum). Cărbunele care rămîne dintr’o materie arsă, vorbind de pîne, carne ș.a.:
friptura asta s’a făcut scrum. Cenușă de la țigară:
scrum de tutun. A se face scrum, a se alege scrumu de un lucru, a arde (a se nimici) pînă’n temelie.
scrum (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)scrum n. materie neagră ce rămâne dintr’un corp ars:
casa și tot se făcuse scrum CR. [Albanez ȘKRUMP].
scrum (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SCRUM s. n. 1. Materie neagră sau cenușie care rămâne după arderea completă a unui corp (și care poate păstra în parte forma obiectului ars). ◊
Expr. A se alege scrumul (
și fumul sau
și cenușa) (de ceva sau de cineva) = a nu mai rămâne nimic (din ceva sau din cineva), a se distruge complet.
2. Coajă arsă (dintr-o mâncare) care se prinde pe fundul unui vas. —
Cf. bg. skrum, alb. shkrump.