cenușă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CENÚȘĂ s. f. 1. Reziduu solid format din substanțe minerale sub formă de pulbere, care rămâne după arderea completă a unui corp. ◊
Expr. A (
se)
preface în cenușă = a (se) distruge în întregime (prin foc).
A nu avea nici cenușă în vatră = a fi foarte sărac, a nu avea nimic.
A-i lua (sau
a-i vinde)
cuiva și cenușa din vatră = a lăsa pe cineva sărac lipit, a-i lua cuiva tot.
A trage cenușa (sau
spuza)
pe turta sa = a-și apăra cauza proprie.
A-și pune cenușă în cap = a se pocăi, a-și recunoaște vina sau greșeala. ♦ Rămășițele unui mort incinerat.
2. (În sintagma)
Cenușă vulcanică = masă de elemente fine aruncată în atmosferă de un vulcan în erupție. –
Lat. *
cinusia (<
cinis).
cenușă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cenúșă s. f. –
1. Reziduu rămas după arderea unui corp. –
2. Pulbere, praf, nimic. –
Mr. ținușă, megl. țănușă,, istr. țerușe. Lat. cinus, vulg. cinus (neutr.,
acuz. cinus), prin intermediul unui
der. colectiv *
cĭnusĭa (Densusianu,
Hlr., 138; Pușcariu 332; Candrea-Dens., 302; REW 1930; DAR). Existența lui *
cĭnusĭa se confirmă prin
cors. cianugia, sard. cinus (Wagner 80). În celelalte limbi romanice a prevalat *
cĭnĭsĭa, cf. it. cinigia, prov. ceniso, fr. dial. cenise, sp. ceniza, port. cinza (
cf. Corominas, I, 762). Este mai puțin probabilă o
der. internă de la
cinis sau de la
cinus, prin intermediul
suf. -
ușe, cum presupuneau Philippide,
Principii, 64; Meyer,
Alb. St., IV, 109; Byhan,
Jb., III, 25.
Var. cenușă, astăzi mai puțin folosită, este doar ortografică; grafia -
e este întotdeauna de preferat după
ș și
j, cf. moașe, ușe, vîrșe etc.
Der. cenușa (
var. încenușa),
vb. (a face cenușă, a trata cu cenușă, de
ex. pielea; a deveni cenușiu, a-și pierde culoarea);
cenușar (
var. Mold.,
cenușer),
s. m. (cutie în care cade cenușa; leneș; arbore, Ailanthus glandulosa; condeier, copist), ultima accepție reprezintă de fapt
rus. cinuša „conțopist” (
cf. cin), identificat cu
cenușe prin etimologie populară, care se explică prin folosirea în trecut a cenușei ca sugativă;
cenușar, s. n. (groapă cu cenușă; sac de cenușă, folosit pentru a face leșie; bazin de tăbăcit pieile);
cenușereasă, s. f. (personaj din basme, închipuit ca o fată persecutată de mama vitregă);
cenușerniță, s. f. (scrumieră);
cenuși, vb. (a trata cu cenușă; a deveni cenușiu);
cenușiu, adj. (gri, sur);
cenușoară (
var. cenușoasă),
s. f. (plantă, Tussilago farfara);
cenușos, adj. (cenușiu);
cenușotcă, s. f. (leneș, indolent; Cenușăreasă);
cenușerie, s. f. (cantitate de cenușă);
cenușeri, vb. (a arde, a mistui; a pune la argăsit);
cenușerit, s. n. (acțiunea de a pune pielea la argăsit cu cenușă).
cenușă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CENÚȘĂ s. f. 1. Substanță minerală în formă de pulbere, care rămâne după arderea unui corp. ◊
Expr. A preface în cenușă = a distruge în întregime prin foc, a pustii.
A nu avea nici cenușă în vatră = a fi foarte sărac, a nu avea nimic.
A-i lua (sau
a-i vinde)
cuiva și cenușa din vatră = a lăsa pe cineva sărac lipit, a-i lua cuiva tot.
A trage cenușa (sau
spuza)
pe turta sa = a-și apăra cauza proprie.
A-și pune cenușă pe cap = a se pocăi, a-și recunoaște vina sau greșeala. ♦
Cenușă vulcanică = masă de elemente fine aruncată de un vulcan în erupție. ♦ Rămășițele unui mort incinerat. –
Lat. *cinusia (< cinus).cenușă (Dicționaru limbii românești, 1939)cenúșă (est) și
-úșe (vest) f., pl.
ĭ (lat.
cĭnúsia, d.
cĭnus îld.
cĭnis, cíneris, cenușă; din
cĭnisia vin it.
cinigia, pv. sp.
ceniza, pg.
cinza; din
cĭnis, cíneris vine it.
cénere, pv. fr.
cendre, cat.
cendra). Materia minerală (prafu) care rămîne din lemnu ars orĭ din cadavrele arse (cum obișnuĭaŭ Romaniĭ. De aci și înț. de „ceĭa ce a maĭ rămas dintr´un mort, oasele”).
A lua cuĭva și cenușa din vatră, a-l despoĭa [!] de tot ce are.
E un ger de îngheață și cenușa´n vatră, e mare ger.
Nu s´a ales nicĭ cenușa (orĭ
prafu)
de el, n´a maĭ rămas nimic, s´a perdut [!] tot. V.
scrum.cenușă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cenúșă s. f.,
art. cenúșa, g.-d. art. cenúșii; pl. cenúșicenușă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cenușă f.
1. materie rămasă după arderea lemnului și a altor corpuri;
2. fig. țărâna morților, rămășițele unui răposat. [Macedo-rom.
cinușă; diminutif tras din lat. CINIS (cf.
mânușă)].
cenușă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CENÚȘĂ, cenuși, s. f. 1. Reziduu solid format din substanțe minerale sub formă de pulbere, care rămâne după arderea completă a unui corp. ◊
Expr. A (se) preface în cenușă = a (se) distruge în întregime (prin foc).
A nu avea nici cenușă în vatră = a fi foarte sărac, a nu avea nimic.
A-i lua (sau
a-i vinde)
cuiva și cenușa din vatră = a lăsa pe cineva sărac lipit, a-i lua cuiva tot.
A trage cenușa (sau spuza) pe turta sa = a-și apăra cauza proprie.
A-și pune cenușă în cap = a-și recunoaște vina sau greșeala. ♦ Rămășițele unui mort incinerat.
2. (În sintagma)
Cenușă vulcanică = masă de elemente fine aruncată în atmosferă de un vulcan în erupție. —
Lat. *cinusia (< cinis).