ceai - explicat in DEX

ceai (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CEAI, (1) s. m., (2, 3, 4) ceaiuri, s. n. 1. S. m. Arbust exotic cultivat pentru frunzele lui care, uscate, sunt folosite pentru prepararea unei băuturi cu efect excitant (Thea sinensis); p. restr. frunzele (uscate ale) acestui arbust. 2. S. n. (De obicei urmat de determinări care arată felul) Băutură obținută prin macerația, infuzia sau decocția frunzelor de ceai (1) sau a unor plante medicinale. 3. S. n. Timpul, masa (de dimineață) la care se bea ceaiul (2). 4. S. n. Reuniune între prieteni, în cursul după-amiezii, la care se servește ceai (2) sau diferite gustări și se dansează. – Din rus. čai.

ceai (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
ceái (ceáiuri), s. n. – 1. Arbust cultivat pentru frunzele lui din care se prepară o băutură cu efect excitant (Thea sinensis). – 2. Infuzie de ceai, sau de alte plante. – 3. Reuniune la care se oferă o ceașcă de ceai. – Mr. ciae. Tc. çay (Roesler 607; Șeineanu, II, 120); Miklosich, Slaw. El., 52; Ronzevalle 75). Este cuvînt chinezesc (čă) care a trecut și în rus. čai (DAR crede că rom. provine din rus.), cf. ngr. τσάι, bg., sl., cr., ceh. čaj. Der. ceaină, s. f. (rar, Mold., salon de ceai), din rus. čajnyi; ceainărie, s. f. (salon de ceai); ceainic, s. n., derivat din rus. čajnik.

ceai (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
ceai, ceaiuri s. n. 1. petrecere dansantă între tineri. 2. vin.

ceai (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CEAI, (2, 3) ceaiuri, s. n. 1. Arbust exotic, cultivat pentru frunzele lui (Thea chinensis); frunzele uscate ale acestui arbust, care se vând în comerț. 2. Băutură obținută prin opărirea frunzelor uscate ale ceaiului (1). 3. Băutură obținută prin fierberea (frunzelor sau a florilor) unor plante medicinale. 4. Timpul (de dimineață) când se bea ceaiul (2). 5. Reuniune (între prieteni sau într-un cadru mai larg), în cursul după-amiezii, la care se servește ceai (2) sau diferite gustări și se dansează. – Rus čaj.

ceaĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
ceáĭ n., pl. urĭ (rus. čaĭ, d. turc. čaĭ, care vine d. chinezescu čâ). Un copăcel din orientu Asiiĭ dintr´ale căruĭ frunze se prepară o băutură ferbinte [!] foarte obișnuită în Rusia și Anglia (thea chinensis). Frunzele uscate ale acesteĭ plante. Băutura preparată din ĭa [!]. Recepțiune la care se oferă maĭ ales ceaĭ: ministru a dat un ceaĭ parlamentar.

ceai (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ceai¹ (arbust) s. m.

ceai (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ceai² (băutură, reuniune) s. n., pl. ceáiuri

ceai (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CEAI, (1) s. m., (2, 3, 4) ceaiuri, s. n. 1. S. m. Arbust exotic cultivat pentru frunzele lui care, uscate, sunt folosite pentru prepararea unei băuturi cu efect excitant (Thea sinensis); p. rest. frunzele (uscate ale) acestui arbust. 2. S. n. (De obicei urmat de determinări care arată felul) Băutură obținută prin macerația, infuzia sau decocția frunzelor de ceai (1) sau a unor plante medicinale. 3. S. n. Timpul, masa (de dimineață) la care se bea ceaiul (2). 4. S. n. Reuniune între prieteni, în cursul după-amiezii, la care se servește ceai (2) sau diferite gustări și se dansează. — Din rus. čai.