catari (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CATÁRI s. m. pl. Adepți ai unei secte creștine din Europa apuseană în
sec. XI-XIV, înrudite cu bogomilismul, care respingeau ierarhia catolică și considerau proprietatea privată ca un păcat. – Din
fr. cathare.catari (Marele dicționar de neologisme, 2000)CATÁRI s. m. pl. adepți ai unei secte maniheiste din evul mediu (în sud-vestul Franței), care respingea sfintele taine ale bisericii și nega purgatoriul și posibilitatea mântuirii. (< fr.
cathares)
catari (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)CATARI (‹
gr. katharós „curat”)
s. m. pl. Adepții unei erezii din
sec. 11-13, răspîndită în Europa apuseană (în special în Italia, Flandra, S Franței), cu precădere în rîndurile meseriașilor și țăranilor. Condamnau lumea materială, considerată ca o creație a diavolului, chemînd la o viață castă și austeră în vederea unirii cu Dumnezeu. Învățătura lor a stat la baza ereziei
albigenzilor.catari (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Catari pl. nume dat mai multor secte eretice în evul-mediu, în special Albigensilor.