carne (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cárne (cắrnuri), s. f. –
1. Țesut muscular al corpului omenesc sau al animalelor. –
2. La fructe, pulpă. –
Mr. cară, carne, megl. carni, istr. cǫrne. Lat. carnem (Pușcariu 295; Candrea-Dens., 266; REW 1706; DAR);
cf. it.,
sp.,
port. carne, prov.,
cat. carn, fr. chair. Cele două forme ale
mr. se explică prin păstrarea
nom. caro alături de
acuz. carnem. –
Der. cărnărie, s. f. (cantitate de carne);
cărnicios, adj. (cărnos);
cărniu, adj. (de culoarea cărnii);
cărnui, vb. (a descărna);
cărnos, adj. (care are multă carne);
cf. mr. cărnos, cuvînt care poate fi
der. cu
suf. -
os, sau reprezentant direct al
lat. carnosus (Pușcariu 296; Candrea-Dens., 268; REW 1704; DAR),
cf. prov.,
cat. carnos, sp.,
port. carnoso; cîrnosi (
var. cărnosi),
vb. (a descărna; a toca mărunt carnea; a îngrijora, a chinui), a cărui
der. este neclară, și care se datorează fără îndoială unei contaminări cu
sb. krnjiti „a face bucățele”. – Compară
cîrneleagă, s. f. (marțea săptămînii antepenultime din dulcele Crăciunului; carnaval);
mr. cărleagă, al cărui al doilea element este
liga, de la
ligāre (Pușcariu 376;
cf. Candrea-Dens., 270; REW 5024; DAR), cu sensul de „interzicere”, propriu
rom. a lega (
cf. carnaval, de la
carnem levare, sp. carnestolendas, vicent.
carlassare) –
Der. neol. carnație, s. f., din
fr.;
carnasier, carnivor, adj.;
carnificare, s. f.;
carnozitate, s. f.