candriu - explicat in DEX

candriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CANDRÍU, -ÍE, candrii, adj. (Fam.; adesea substantivat). 1. Țicnit, smintit, într-o ureche. 2. Amețit de băutură; beat. – Din țig. kand „ureche”.

candriu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
candríu (candríe), adj. – 1. Cherchelit, amețit, cu chef. – 2. Extravagant, singular. Origine incertă. După Graur 133, din țig. kangeri „biserică”, datorită identificării ce se face de obicei în argou între „biserică” și „cîrciumă”, cf. biserică (Graur, BL, V, 223).

candriu (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
CANDRÍU, -ÍE, candrii, adj. (Fam.; adesea substantivat). 1. Țicnit, într-o ureche. 2. Beat, afumat. – Comp. țig. kand „ureche”.

candriu (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
candriu, candrii s. m. nebun, smintit

candriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
candríu (fam.) adj. m., f. candríe; pl. m. și f. candríi

candriu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
candriu a. fam. beat. [Origină necunoscută].

candriu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CANDRÍU, -ÍE, candrii, adj. (Fam.: adesea substantivat). 1. Țicnit, smintit, într-o ureche. 2. Amețit de băutură; beat. — Din țig. kand „ureche”.

candriŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
candríŭ, -íe adj. (turc.?) Munt. Fam. Amețit, cherchelit, cam beat. Țicnit, cam nebun. V. igritiŭ.