călăreț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj.,
subst. 1. Adj.,
s. m. și
f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (
Înv.) Călăraș (
1).
2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente:
a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate;
b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul;
c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit;
d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. –
Lat. caballaricius.