călăreț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj.,
subst. 1. Adj.,
s. m. și
f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (
Înv.) Călăraș (
1).
2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente:
a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate;
b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul;
c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit;
d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. –
Lat. caballaricius.călăreț (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, s. m. și
f. I. S. m. și
f. Persoană care călărește. ♦ (
Înv.) Călăraș.
II. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente:
a) numele unor mici piese de fier prin care se trec firele la războiul de țesut;
b) piesă mică de fir de platină, care se așază pe brațele unei balanțe analitice pentru a obține echilibrul;
c) (la
pl.) armături scurte într-o piesă de beton armat. –
Lat. *caballaricius.călăreț (Dicționaru limbii românești, 1939)călăréț, -eáță s. și adj., pl. f.
ețe (d.
călare). Care umblă călare:
un călăreț, o baterie călăreață. Figură în jocu de șah. La Romanĭ, cavaler, om din clasa care era între optimațĭ și plebe.
călăreț (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)călăréț, -i, s.m. – Pragul de sus al porților de lemn maramureșene; fruntar, cunună. De la faptul că grinda se pune „călare” peste stâlpii porții (Nistor 1977: 22). – Lat. caballaricius.
călăreț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)călăréț adj. m.,
s. m.,
pl. călăréți; f. călăreáță, pl. călăréțecălăreț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)călăreț m.
1. cel ce umblă călare;
2. soldat din cavalerie;
3. figură în jocul șahului;
4. cetățean roman aparținând la unul din cele trei ordine: senat, călăreți, plebei.
călăreț (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CĂLĂRÉȚ, -EÁȚĂ, călăreți, -e, adj.,
s. m.,
s. f. 1. Adj.,
s. m. și
f. (Persoană) care călărește, (sportiv) care practică călăria. ♦ (
Înv.) Călăraș (1).
2. S. m. Denumire dată unor piese și instrumente:
a) placă mică de metal care se prinde în partea superioară a unei fișe dintr-o cartotecă de bibliotecă sau de contabilitate;
b) mică piesă de sârmă de forma literei U, care se așază răsturnată pe brațele unei balanțe pentru a obține echilibrul;
c) mică piesă de sârmă îndoită în formă de U, care servește la închiderea unui circuit;
d) bară scurtă de oțel și de beton, folosită ca armătură suplimentară în zona de reazem a unei grinzi de beton armat. —
Lat. caballaricius.