caier (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÁIER, caiere, s. n. Mănunchi de lână, de in, de cânepă sau de borangic, care se pune în furcă pentru a fi tors manual. [
Pr.:
ca-ier] –
Lat. *
caiulus.caier (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)caíer (cáiere), s. n. – Mănunchi, cantitate de lînă sau cînepă de tors. –
Mr. caer, megl. cair, istr. caier. Lat. *
călērus. Acest cuvînt apare numai în
lat. în forma
gălērus, cu sensul de „căciulă de blană cu părul pe din afară”, considerată a fi
der. de la
gălea, și necesită o explicație. Ideea de bază a lui
gălērus nu trebuie să fie cea de „coif”, ca în
gălea, ci aceea de „coc de păr”, ca în
lat. căliendrum „coc fals, coc de păr care servește de podoabă”, de unde
abruz. kelyendrę „boboc de floare” (REW 1514). Se știe că
căliendrum reprezintă
gr. ϰάλλυντρον, cuvînt obscur, pe care Bailly îl interpretează ca „tout ce qui sert à nettoyer”, de unde „pămătuf, coamă, smoc, șuviță de păr, moț” și îl pune în legătură cu ϰαλλύνω „a curăța, a înfrumuseța”. Pare a fi mai probabil să se plece de la χαλαρός „moale, fleșcăit”, χαλᾶν „a slăbi”; astfel încît ar însemna „obiect flasc, fără consistență”, explicîndu-se astfel mai bine sensurile secundare ale lui ϰάλλυντρον. De la aceeași familie provine ϰάλανδρος „ciocîrlie”, numită astfel datorită moțului,
cf. numele său
lat.,
gălērῑ tus, de la
gălērus după Boissacq, origine necunoscută; Walde 83 se gîndește la χαράδριος „specie de pasăre”. Presupunem că
gălērus, care trebuie să reprezinte un *
călĕrus, este corespondentul
lat. al
gr. χαλαρòς „fleșcăit” tot așa cum
căliendrum este al lui ϰάλλυντρον; caz în care este evident că a însemnat probabil „moț, ciuf”,
cf. gălērῑtus „(pasăre) moțată”, fiind secundară accepția de „căciulă”. Celelalte explicații nu sînt convingătoare.
Sl. kǫdrĭ „încrețit” (Miklosich,
Slaw. Elem., 28; Miklosich,
Lexicon, 329) sau
kǫdrjavŭ „încrețit” (Cihac, II, 37) nu pot fi admise. Pușcariu 251 (și
ZRPh., XVIII, 689 și DAR) a propus un
lat. *
carium, de la
carĕre „a scărmăna”, al cărui fonetism este dificil; același autor
Dacor., III, 669, de la
lat. *
cavabile, pe care nu-l înțelegem. Pascu,
Archiva, XV, 439, (repetat în
Lat., 256 și Pascu, I, 192) presupune un
lat. *
cairum, de la
gr. ϰαĩρος „fir”. În sfîrșit, Giuglea,
Contributions, 15-19, de gîndește la
lat. caia „par”,
cf. gasc. cay, sp. cayado prin intermediul unui
dim. de tipul *
caiulus (
cf. Densusianu,
GS, VII, 275); în afară de acestă dificultate fonetică, acestă explicație pare a admite o confuzie nefirească între caier și furcă.
Der. încăiera, vb. (a pedepsi;
refl., a se părui, a se bate, a se lua la bătaie);
încăierătură, s. f. (bătaie). Sensul se explică pornind de la noțiunea de „încurcătură”. Totuși DAR preferă să plece de la un
lat. *
incavellare, de la
cavella „coș”, ipoteză dificilă și totodată inutilă, pe cînd Spitzer,
Dacor., IV, 654, propune un
lat. *
incavulare.caier (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CÁIER, caiere, s. n. Mănunchi de lână, de in, de cânepă sau de borangic, care se pune în furcă pentru a fi tors. –
Lat. *caiulus.caier (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)cáier, -e, s.n. – Mănunchi de lână care se pune în furcă pentru a fi tors manual: „Mi-ai făcut fața bătrână / Și capu caier de lână” (Papahagi, 173). – Lat. *caiulus (DEX); Cuv. autohton (Russu 1981).
caier (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cáier s. n.,
pl. cáierecaier (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)caier n.
1. fuiorul pieptenat și periat, gata de tors:
când torsul ș’aude l’al vrăjitor caier Em.;
2. fig. smoc de păr:
te-oiu înșfăca de caier. [Origină necunoscută].
caier (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÁIER, caiere, s. n. Mănunchi de lână, de in, de cânepă sau de borangic, care se pune pe furcă pentru a fi tors manual. [
Pr.:
ca-ier] —
Lat. *caiulus.caĭer (Dicționaru limbii românești, 1939)cáĭer n., pl.
e (lat.
caia, băț, lemn, noduros, măcĭuca [!], de unde și gasconu
cay, prepeleac, prăjină ramificată de cules poamele din pom, din
caius, dim.
cáiulus, de unde s´a făcut rom.
caĭer, ca
baĭer din
báiulus; sp.
cayado, pg.
cajado, cață). Cantitatea de lînă orĭ de cînepă dărăcită și pusă´n furcă ca să fie toarsă. (Un caĭer are 12 pele). V.
pală 2.