caic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CAÍC, caice, s. n. 1. Ambarcație îngustă, cu vele, cu două catarge, cu pupa și prora ascuțite, mai înalte decât restul bordajului.
2. Luntre turcească ușoară, lungă și îngustă, încovoiată la capete. – Din
tc. kayik.caic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)caíc (caíce), s. n. – Canoe, ambarcație ușoară. –
Mr. căiche. Tc. kayik (Șeineanu, II, 76; Roesler 594; Lokotsch 1014; Ronzevalle 130);
cf. ngr. ϰαïϰι;
bg.,
sb. kaik. –
Der. caicgiu, s. m. (vîslaș, barcagiu), din
tc. kayikçi.caic (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))CAÍC, caice, s. n. 1. Mică navă cu vele (și cu motor), având pupa și prora mai înalte decât restul bordajului.
2. Luntre ușoară, lungă și îngustă, încovoiată la capete. –
Tc. kayik.caic (Dicționaru limbii românești, 1939)caíc n., pl.
e și rar
urĭ (turc.
kaĭik, kaĭuk; ngr.
kaiki, bg. sîrb.
kaik, rus.
kaĭúk). Corabie maĭ mică și maĭ lata [!], dar mult maĭ mare de cît luntrea.
caic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)caíc (barcă cu vele, luntre)
s. n.,
pl. caícecaic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)caic n. luntre ușoară turcească, țuguiată la ambele căpătâie:
doarme’n legănarea lungelor caice AL. [Turc. KAYIK].
caic (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CAÍC, caice, s. n. 1. Ambarcațiune îngustă, cu vele, cu două catarge, cu pupa și prora ascuțite, mai înalte decât restul bordajului.
2. Luntre ușoară, lungă și îngustă, încovoiată la capete, folosită în Orient. — Din
tc. kayık.