bucher (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BUCHÉR, bucheri, s. m. 1. Persoană care învață ceva pe dinafară, fără a pricepe ce învață.
2. (
Înv.) Persoană care se află cu învățătura abia la alfabet, care este începător la învățătură. –
Buche +
suf. -ar.bucher (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BUCHÉR, bucheri, s. m. (
Înv.) Persoana care învață buchile, începător la învățătură; (astăzi) persoana care învață pe dinafară, în mod mecanic. – Din
buche +
suf. -ar.bucher (Dicționaru limbii românești, 1939)buchér m. (d.
buche). Care învață să citească
Fig. Care știe prea puțin din ceĭa ce ar trebui să știe. Care învață pe de rost buchea cărțiĭ fără să priceapă înțelesu. Care (ca profesor) se ține de buchea cărțiĭ (cerînd elevuluĭ să-ĭ spuĭe lecțiunea cuvînt cu cuvînt) saŭ (ca judecător, avocat ș.a.) se ține servil de textu legiĭ, pareatcă. – Fem.
bucheríță, pl.
e.bucher (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)buchér s. m.,
pl. buchéribucher (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bucher m.
1. cel ce învață buchile;
2. fig. începător, care știe încă puțin;
3. rutinar:
era bucher de frunte și tâmp în felul său CR.
bucher (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BUCHÉR, bucheri, s. m. 1. Persoană care învață ceva pe dinafară, fără a pricepe ce învață.
2. (
Înv.) Persoană care se află cu învățătura abia la alfabet, care este începător la învățătură. —
Buche +
suf. -ar.