breabăn (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BREÁBĂN, brebeni, s. m. (
Bot.;
reg.)
1. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori roșii reunite în raceme și cu rizom acoperit cu solzi (
Dentaria glandulosa).
2. Brebenel.
3. Nume dat mai multor specii de anemone. –
Et. nec.breabăn (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)breábăn (-ébeni), s. m. – Diferite specii ale plantei Corydalis.
Sl. bebrĭnŭ „castoreum”, de la
bebrĭ „castor” (
rom. breb);
cf. Candrea,
GS, VI, 321. Cihac, II, 29, indicase etimonul greșit
lat. verbena, menționat cu îndoieli de Densusianu,
Hlr., 105 și Pușcariu 219:
cf. Philippide,
Principii, 140.
Der. brebenel, s. m. (brebenel, Corydalis Marchaliana sau bulbosa, etc.; ghiocel, Galanthus nivalis);
îmbrebena, vb. (a împodobi, a găti, a înfrumuseța).
breabăn (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BREÁBĂN, brebeni, s. m. 1. (
Reg.) Plantă erbacee cu flori roșii și cu rizom acoperit cu solzi
(Dentaria glandulosa). 2. (
Bot.) Brebenel.
3. (
Reg.) Nume dat mai multor specii de anemone.
breabăn (Dicționaru limbii românești, 1939)breábăn m., pl.
brebenĭ. V.
brebenel.breabăn (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)breábăn (
reg.)
s. m.,
pl. brébenibreabăn (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BREÁBĂN, brebeni, s. m. (
Bot.;
reg.)
1. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori roșii reunite în raceme și cu rizon acoperit cu solzi
(Dentaria glandulosa). 2. Brebenel.
3. Nume dat mai multor specii de anemone. —
Et. nec.