brad (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)brad (-zi), s. m. –
1. Arbore din familia pinaceelor, Abies pectinata. –
2. Plantă, Hippuris vulgaris. –
Mr.,
megl. brad. Origine necunoscută. Este vorba probabil de un cuvînt provenit din substratul, posibil alpin, avînd în vedere zona caracteristică a acestui arbore.
Cf. numele dat bradului de galii din valea Padului, în Italia,
padus, desigur aparținînd aceleași familii (Pliniu, III,20), și care s-a păstrat în Rouergue,
pade. Este considerat în general drept autohton (Miklosich,
Slaw. Elem., 8; Hasdeu,
Col. Tr., 1873, p. 110; Philippide, II, 701; Pascu,
Arch. Rom., IX, 301), sau provenind din
alb. breth (Meyer 45; Cihac, II, 714; DAR), și în albaneză este considerat de obicei reprezentant al unei rădăcini indo-europene *
bras-dh (Jolk,
IF, XXX, 208; Capidan,
Raporturile, 521). Pornind de la ipoteza
alb., Graur,
Rom., LIII, 383, ajunge la concluzia că
brad este refăcut după
pl. brazi, și că forma autentică trebuie să fi fost *
braz, ceea ce nu pare a ne apropia mai mult de etimon. După Lahovary 315, este cuvîntul anterior limbilor indo-europenilor.
Der. brădancă, s. f. (fată sau femeie rudă a miresei);
brădar, s. m. (flăcău care duce bradul de nuntă, sau care joacă jocul acestuia);
brădet, s. n. (pădure de brazi);
brădiș, s. n. (pădure de brazi);
brădișoară, s. f. (specie de ieruncă, Tetrao bonasia);
brădișor, s. m. (brad mic; plantă, Iuniperus communis; plante care prin aspectul lor amintesc de cel al bradului, Lycopodium Selago, Lycopodium annotinum, Equisetum arvense, Equisetum maximum);
brădoaie, s. f. (albie, copaie);
brăduleț, s. m. (brad mic; gogoașă care se servește de ziua Sfîntului Toader, cînd tinerii se leagă prin frăție de cruce,
cf. frăție).