brac (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BRAC1, braci, s. m. Câine de vânătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi; prepelicar. – Din
fr. braque.brac (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BRAC2, bracuri, s. n. Rest, rămășiță bună de aruncat, nefolositoare; sfărâmătură, bucată. ◊
Loc. adj. De brac = care nu este bun de nimic; de neîntrebuințat.
Cal de brac. ♦
Spec. Deșeu rezultat în cursul fabricării hârtiei. – Din
rus. brak.brac (Dicționar de neologisme, 1986)BRAC s.m. Câine de vânătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi; prepelicar. [< fr.
braque, cf. germ.
Bracke].
brac (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)brac (bracuri), s. n. – Rest, rămășiță bună de aruncat.
Germ. Brack, în parte prin
pol.,
rut.,
rus. brak (DAR). –
Der. brăcui, vb. (a da la o parte, a arunca ceva nefolositor; a lua caimacul, a lua tot ce e mai bun).
brac (Marele dicționar de neologisme, 2000)BRAC1 s. m. câine de vânătoare cu părul scurt și urechile mari și blege; prepelicar. (< fr.
braque, germ.
Bracke)
brac (Marele dicționar de neologisme, 2000)BRAC2 s. n. rest, rămășiță; deșeu (de hârtie). (< rus.
brak)
brac (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BRAC1, braci, s. m. Câine de vânătoare cu părul scurt și cu urechile mari și blegi; prepelicar. –
Fr. braque.brac (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BRAC2, bracuri, s. n. (
Reg.) Rest, rămășiță; sfărâmătură, bucată. ◊
Loc. adj. De brac = care nu este bun de nimic;
p. ext. neîntrebuințat.
Cal de brac. – Rus
brak.brac (Dicționaru limbii românești, 1939)1) brac n., pl.
urĭ (rus.
brak, germ.
brack, adică „bruch”, sfărmătură). Ciuruc, lucru prost:
aceștĭ caĭ ĭs niște bracurĭ, marfa asta-ĭ brac.brac (Dicționaru limbii românești, 1939)2) brac n. V.
vraf.