bot (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BOT, boturi, s. n. 1. Partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzând gura (și nasul). ◊
Expr. A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeală.
A fi (sau
a pune pe cineva)
cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tăcere, a fi pus (sau a pune) la punct.
A se șterge (
sau a se linge)
pe bot (
de sau,
reg.,
despre ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva).
A se întâlni (cu cineva)
bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neașteptate, față în față. (
Fam.)
A-și băga botul (
peste tot sau
unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, și unde trebuie, și unde nu trebuie. (
Fam.)
A se pupa bot în bot cu cineva = a trăi în mare prietenie cu cineva.
A da (cuiva)
peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect.
A face bot = a se supăra, a se bosumfla.
2. Fig. Partea ascuțită sau lunguiață a unui obiect; vârf; partea din față a unui vehicul cu tracțiune mecanică.
Botul cizmei. Botul automobilului. Botul locomotivei. –
Et. nec.bot (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bot (bóturi), s. n. 1. Umflătură, cucui; obiect rotund în general, sau extremitate rotunjită.
2. Bot (de animal).
3. Cocoașă. <
Lat. botum, atestat de
Du Cange, care îl definește „lignum quodvis fractum, vel usu detritum”, pentru al cărui sens
cf. bont. Un
lat. *botium sau
*bottium este de asemenea sugerat de
it. bozza „umflătură, cocoașă”,
fr. bosse „cocoașă”,
sp. bozo, bozal (Schuchardt,
ZRPh., IV, 104;
REW 1239a;
DAR). Ar fi posibil și să se plece de la o rădăcină expresivă (
cf. Pușcariu,
Dacor., VII, 475), căci aceeași consonanță trezește aceeași idee în
sp. (Corominas, III, 393) și în
sl. (Berneker 77). În general,
bot este folosit cu sensul 2; primul sens se mai păstrează în anumite expresii (
botul dealului; botul cismei), iar sensul 3 în
Trans. de Nord (
ALR, I, 41). – Interpretarea expresivă este aceea care trebuie să fi dat naștere
var. boț, s. n. (bot, obiect rotund în general; cocoloș; gălușcă, chiftea; tumoare, umflătură, bolfă; guvid, Cottus gubio) și
bont, adj. (fără vîrf, tocit, neascuțit). Această identitate, care ne pare evidentă, nu a fost în general admisă. Cihac, II, 485, propune pentru
boț, mag. bocs „chiftea”, sau
bg. buca „cocoloș, cocoașă”; și (I, 27) pentru
bot un
lat. *botum, de la
botulus, care a fost acceptat de Philippide,
Principii, 47; Șeineanu,
Semasiol., 103; și Candrea,
Eléments, 1; pe care Pușcariu 211 l-a considerat ca „foarte puțin probabil” și
REW 1241 ca „prea îndepărtat din punct de vedere semantic”. Tot Cihac, II, 484, vede în
bont un
der. de la
mag. buta, ipoteză reluată de
DAR. Pentru
bot, DAR sugerează doar o legătură, de altfel imposibilă, cu
fr. bout, și alta cu
it.,
sp. boto, care probabil trebuie să se reducă la o comunitate de origini expresive (
cf. Corominas, I, 503); și pentru
boț, admite necesitatea unui
lat. *bottium. Pascu,
Lat., 256, propune
lat. mutum, din
gr.; și Lahovary 320 se referă la cunoscutul fond anterior fazei indo-europene. –
Der. bontorog, adj. (tocit);
butac, adj. (rotofei; tocit, bont; stupid, prost);
boțos, adj. (cu bulb);
boțuț, s. m. (varietate de ciuperci);
botișor, s. n. (
dim. de la
bot);
botos, adj. (ursuz, bosumflat; obraznic);
boți, vb. (a rotunji, a da formă rotundă; a strivi, a mototoli);
îmboți, vb. (a încreți, a mototoli);
boțitură, s. f. (cocoloș);
Boțolan, s. m. (nume de bou);
botniță, s. f. (apărătoare care se leagă la botul unor animale);
botgros, s. m. (pasăre, Cocothraustes vulgaris);
botroș, s. m. (pasăre cîntătoare, Pyrrhula europaea);
buznat (
var. boznat),
adj. (umflat; supărat, bosumflat); al cărui sens primar pare să fi fost „plin la față, bucălat” și care,
der. de la
bot (pentru fonetismul lui,
cf. și
bosumflat), ajunge să se confunde cu
buză și, prin intermediul
der. destul de rari
buzna, îmbuzna, vb. (a se bosumfla), cu
îmbufna. Cf. și
butuc, buză. [
1053]
bot (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bot (bóturi), s. n. –
1. Umflătură, cucui; obiect rotund în general, sau extremitate rotunjită. –
2. Bot (de animal). –
3. Cocoașă.
Lat. botum, atestat de
Du Cange, care îl definește „lignum quodvis fractum, vel usu detritum”, pentru al cărui sens
cf. bont. Un
lat. *
botium sau *
bottium este de asemenea sugerat de
it. bozza „umflătură, cocoașă”,
fr. bosse „cocoașă”,
sp. bozo, bozal (Schuchardt,
ZRPh., IV, 104; REW 1239a; DAR). Ar fi posibil și să se plece de la o rădăcină expresivă (
cf. Pușcariu,
Dacor., VII, 475), căci aceeași consonanță trezește aceeași idee în
sp. (Corominas, III, 393) și în
sl. (Berneker 77). În general,
bot este folosit cu sensul 2; primul sens se mai păstrează în anumite expresii (
botul dealului; botul cismei), iar sensul 3 în
Trans. de Nord (ALR, I, 41). Interpretarea expresivă este cea care trebuie să fi dat naștere
var. boț, s. n. (bot, obiect rotund în general; cocoloș; gălușcă; chiftea; tumoare, umflătură, bolfă; guvid, Cottus gubio) și
bont, adj. (fără vîrf, tocit, neascuțit). Această identitate, care ne pare evidentă, nu a fost în general admisă. Cihac, II, 485, propune pentru
boț, mag. bocs „chiftea”, sau
bg. buca „cocoloș; cocoașă”; și (I, 27) pentru
bot un
lat. *
botum, de la
botulus, care a fost acceptat de Philippide,
Principii, 47; Șeineanu,
Semasiol., 103; și Candrea,
Éléments, 1; pe care Pușcariu 211 l-a considerat că „foarte puțin probabil”, și REW 1241 ca „prea îndepărtat din punct de vedere semantic”. Tot Cihac, II, 484, vede în „bont” un
der. de la
mag. buta, ipoteză reluată de DAR. Pentru
bot, DAR sugerează doar o legătură, de altfel imposibilă, cu
fr. bout, și alta cu
it.,
sp. boto, care probabil trebuie să se reducă la o comunitate de origini expresive (
cf. Corominas, I, 503); și pentru
boț, admite necesitatea unui
lat. *
bottium. Pascu,
Lat., 256, propune
lat. mutum, din
gr.; și Lahovary 320 se referă la cunoscutul fond anterior fazei indo-europene.
Der. bontorog, adj. (tocit);
butac, adj. (rotofei; tocit, bont; stupid, prost);
boțos, adj. (cu bulb);
boțuț, s. m. (varietate de ciuperci);
botișor, s. m. (
dim. de la bot);
botos, adj. (ursuz, bosumflat; obraznic);
boți, vb. (a rotunji, a da o formă rotundă; a strivi, a mototoli);
îmboți, vb. (a încreți, a mototoli);
boțitură, s. f. (cocoloș);
Boțolan, s. m. (nume de bou);
botniță, s. f. (apărătoare care se leagă la botul unor animale);
îmbotnița, vb. (a pune botniță);
botgros, s. m. (pasăre, Cocothraustes vulgaris);
botroș, s. m. (pasăre cîntătoare, Pyrrhula europaea);
buznat (
var. boznat),
adj. (umflat; supărat, bosumflat); al cărui sens primar pare a fi fost „plin la față, bucălat”, și care,
der. de la
bot (pentru fonetismul lui,
cf. și
bosumflat), ajunge să se confunde cu
buză și, prin intermediul
der. destul de rari
buzna, îmbuzna, vb. (a se bosumfla), cu
îmbufna. Cf. și
butuc, buză.bot (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BOT, boturi, s. n. 1. Partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzând gura și nasul. ◊
Expr. A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeală.
A fi (sau
a pune pe cineva)
cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tăcere, a fi pus (sau a pune) la punct.
A se șterge (sau
a se linge) pe bot (de sau,
reg.,
despre ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva).
A se întâlni (cu cineva)
bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neașteptate, față în față.
A se pupa bot în bot cu cineva = a trăi în mare prietenie cu cineva.
A-și băga botul (peste tot sau
unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, și unde trebuie și unde nu trebuie.
A da (cuiva)
peste bot = a dojeni aspru pe cineva, a-l pune la respect.
A face bot = a se supăra, a se bosumfla.
2. Fig. Partea ascuțită sau lunguiață a unui obiect; capăt, vârf.
Botul cizmei.bot (Dicționaru limbii românești, 1939)bot n., pl.
urĭ (cp. cu fr.
bout, capăt). Gura animalelor și (fam.) a omuluĭ împreună cu buzele:
vulpea are botu acuțit, știuca are botu lat, mierla are botu galben. Fam. Sărutare:
dă-mĭ un bot, că nu maĭ pot! Vîrf orizontal:
botu corăbiiĭ (prova),
al gheteĭ. A da (a cădea, a veni) în bot (de osteneală saŭ alunecînd, ca o vită), a cădea în brînci (V.
berbeleacu).
A te șterge pe bot, a-țĭ pune pofta’n cuĭ, a-țĭ mărgini pofta.
La botu caluluĭ, în grabă, fără să lașĭ calu de bot (de frîŭ):
a bea un pahar la la botu caluluĭ. Cu botu pe labe, liniștit, ca cînele după ce l-aĭ bătut.
A avea puf (pufușor) pe bot (botișor), a fi vinovat, a fi furat, ca vulpea din fabulă după ce mîncase găina și-ĭ rămăsese pe bot niște puf care trăda ce făcuse. V.
tic 1.bot (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)bot s. n.,
pl. bóturibot (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)bot n.
1. partea capului la câine și alte animale, coprinzând gura și nasul;
2. fam. gură la om;
fam. a se șterge pe bot, a nu căpăta un lucru ce dorește;
3. ceea ce seamănă unui bot:
botul condeiului, botul cismei, botul luntrei. [Origină necunoscută].
bot (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BOT, boturi, s. n. 1. Partea anterioară a capului unor mamifere, cuprinzând gura (și nasul). ◊
Expr. A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, la plecare; a bea ceva la repezeală.
A fi (sau
a pune pe cineva)
cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tăcere, a fi pus (sau a pune) la punct.
A se șterge (sau
a se linge)
pe bot (
de sau,
reg.,
despre ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva).
A se întâlni (cu cineva)
bot în bot = a se întâlni (cu cineva) pe neașteptate, față în față. (
Fam.)
A-și băga botul (peste tot sau
unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în toate, și unde trebuie, și unde nu trebuie. (
Fam.)
A se pupa bot în bot cu cineva = a trăi în mare prietenie cu cineva.
A da (cuiva)
peste bot = a dojeni pe cineva, a-l pune la respect.
A face bot = a se supăra, a se bosumfla.
2. Fig. Partea ascuțită sau lunguiață a unui obiect; vârf.
3. Botul cizmei. Partea din față a unui vehicul cu tracțiune mecanică.
Botul automobilului. Botul locomotivei. —
Et. nec.