bluf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BLUF, blufuri, s. n. (
Livr.) Atitudine neîntemeiată prin care se urmărește intimidarea cuiva. [
Pr.: și:
blaf] – Din
engl. bluff.bluf (Dicționar de neologisme, 1986)BLUF s.n. (
Rar) Vorbă spusă (sau acțiune făcută) în scop de intimidare sau de inducere în eroare; lăudăroșenie. [Pron.
blaf, pl.
-furi. / < engl., fr.
bluff].
bluf (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)bluf (blúfuri), s. n. – Înșelătorie, cacealma. Eng.
bluff, prin intermediul
fr. –
Der. (rar)
blufa, vb. (a face cacealma, a înșela).
bluf (Marele dicționar de neologisme, 2000)BLUF [BLÖF]
s. n. vorbă spusă (sau acțiune făcută) în scop de intimidare; cacealma. (< engl.
bluff)
bluf (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BLUF, blufuri, s. n. Născocire, minciună neizbutită făcută cu scopul de a induce în eroare pe cineva, de a-l intimida. –
Engl. bluff.bluf (Dicționaru limbii românești, 1939)*bluf n., pl.
urĭ (fr. [d. engl.]
bluff, de unde și germ.
verblüffen, a uimi). Vorbă saŭ acțiune menită să intimideze orĭ să producă iluziune.