blînd (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)blînd (blînde), adj. – Blajin, bun, pașnic. –
Mr. blîndă, megl. blondă. Lat. blandus (Pușcariu 206; REW 1151; Candrea-Dens., 164; DAR);
cf. v. fr. blant, prov. blan, sp. (
blando).
Der. blîndă, s. f. (urticarie);
îmblînzi, vb. (a împăca, a liniști, a potoli);
îmblînzitor, adj. (care îmblînzește; dresor).
Blîndă se consideră uneori ca un
der. dintr-un
sl. blǫdi (
cf. Byhan,
Jb., IV, 304), caz în care ar fi identic cu
bolînd; dar opinia admisă în general este că, dimpotrivă,
rut. blynda, sb. blanda și
bg. blŭnda provin din
rom. (Candrea,
Elemente, 407; Capidan,
Raporturile, 230).
A îmblînzi, vb., considerat de Pușcariu 779 ca
der. dintr-un
lat. *
blandῑre (‹
blandῑri), este mai curând o formație internă a
rom. De asemenea se consideră în general că
blîndețe, s. f. (gingășie, dulceață, bunătate) reprezintă
lat. blandῑties (Pușcariu 207; Candrea-Dens., 165; REW 1150; DAR); dar este mai probabil o
der. internă a
rom. (
cf. Graur,
BL, V, 90), cu.
var. blîndeție și
blînzie, s. f. (
înv., gingășie, dulceață).
blînd (Dicționaru limbii românești, 1939)blînd, -ă adj. (lat.
blandus, lingușitor, atractiv). Plăcut, mîngîĭetor:
cuvinte blînde. Bun, delicat, amabil:
om blînd. Nesperios, care nu fuge de om:
căprioară blîndă. Adv. Cu blîndeță:
a vorbi blînd.