blând (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BLÂND, -Ă, blânzi, -de, adj.,
s. f. I. Adj. 1. (Despre oameni) Care este omenos, pașnic, prietenos; blajin. ♦ (Despre fapte, sentimente etc.) De om bun. ♦ (Despre animale) Care nu fuge de om; care nu se sperie.
2. Fig. (Despre timp, natură etc.) Care nu este aspru, care nu este excesiv, care este plăcut.
II. S. f. (
Pop.) Urticarie. –
Lat. blandus.blând (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BLÂND, -Ă, blânzi, -de, adj. 1. (Despre oameni) Care se poartă cu bunătate, are un caracter bun (și pașnic); blajin. ♦ (Despre fapte, sentimente etc.) De om bun; duios, dulce. ♦ (Despre animale) Care nu face rău; care nu se sperie.
2. Fig. (Despre timp, natură etc.) Calm, domol, lin, ușor.
Iarnă blândă. –
Lat. blandus.blând (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)blând adj. m.,
pl. blânzi; f. blấndă, pl. blấndeblând (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)blând a.
1. mângăios, plăcut:
cu dulci, cu blânde șoapte AL.;
2. care nu face rău (de animale):
pisica blândă zgârie rău; 3. care nu-i aspru, plin de bunătate (despre om):
cuvinte blânde. [Lat. BLANDUS].
blând (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BLÂND, -Ă, blânzi, -de, adj.,
s. f. I. Adj. 1. Bun, blajin; (despre fapte, sentimente) care exprimă bunătate. ♦ (Despre animale) Care nu face rău sau nu fuge de om; care nu se sperie.
2. Fig. (Despre timp, natură etc.) Care nu este aspru, care nu este excesiv, care este plăcut.
II. S. f. (
Pop.) Urticarie. —
Lat. blandus.