belciug - explicat in DEX

belciug (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BELCIÚG, belciuge, s. n. 1. Verigă de metal de care se prinde un lacăt, un lanț etc. ◊ Expr. A pune (sau a atârna cuiva) belciugul în nas = a pune stăpânire (pe cineva), a avea (pe cineva) în mână. (Fam.) A (nu) fi câștigat la belciuge = a (nu) fi considerat o persoană căreia i se poate cere orice fel de serviciu. 2. Braț de râu care în perioadele de secetă rămâne ca un lac sinuos. – Din sl. bĕličugŭ.

belciug (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
belciúg (belciúge), s. n. – 1. Verigă. – 2. (Înv.) Inel. – Mr. bilciugă, megl. bilțug. Sl. belŭčugŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 16; Lexicon, 53; Türk, I, 263; Cihac); cf. bg. belčjug, v. sb. bĕlĭčugĭ, sb. biòčug, beòčug, „verigă de ușă”, rus. belčug. Totuși, cuvîntul nu este sl., ci tc., cf. Berneker 48. Cuvîntul mr. se explică prin contaminare cu tc. bilezik „brățară” › rom. belezic (Șeineanu, II, 46), care a circulat, de asemenea, deși puțin, cf. alb. beljezik, bg. belezik.

belciug (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BELCIÚG, belciuge, s. n. Verigă de metal, fixată solid de ceva, prin care se trece un lacăt, un lanț etc. ◊ Expr. A pune (sau a atârna cuiva) belciugul în nas = a pune stăpânire (pe cineva), a avea (pe cineva) în mână. (Fam., cu aluzie la un joc cu belciugele) Doar nu m-ai câștigat la belciuge, se spune aceluia care îți pretinde să faci un efort prea mare. – Slav (v. sl. bĕličugŭ).

belciug (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
belciúg, s.n. – Inel de metal, verigă. – Din sl. belŭčugu, cf. rus. belčug.

belciug (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
belciúg s. n., pl. belciúge

belciug (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
belciug n. inel de fier sau de alt metal: belciug de aur la râtul porcului. [Slav. BĔLŬČŬGŬ].

belciug (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BELCIÚG, belciuge, s. n. 1. Verigă de metal care servește la fixarea unui lacăt, a unui lanț etc. ◊ Expr. A pune (sau a atârna cuiva) belciugul în nas = a pune stăpânire (pe cineva), a avea (pe cineva) în mână. (Fam.) A (nu) fi câștigat la belciuge = a (nu) fi considerat o persoană căreia i se poate cere orice fel de serviciu. 2. Meandru al unui râu care în perioadele de secetă rămâne izolat de albia acestuia. — Din sl. bĕličugŭ.

belcĭug (Dicționaru limbii românești, 1939)
belcĭúg n., pl. e (vsl. belĭcŭgŭ, bg. rus. belcúg, d. turc. bilezik, bileğik, brățare, belezic, dim. d. bilek, antebraț; bg. belezik, belekče, sîrb. belenzuk, belenğuk [V. Bern.1, 48]. V. belezic, cĭubelc, culbec). Verigă atîrnată de un șurub (de care se atîrnă apoĭ lacătu) saŭ de altceva (de ex., de nasu unuĭ porc). – Și -cĭúv, pl. urĭ (Da. 1, 217).