belaliŭ - explicat in DEX

belaliu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BELALÍU, -ÍE, belalii, adj. (Reg.) 1. Dificil, greu. 2. Mofturos, năzuros, capricios. – Din tc. belâli.

belaliu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
belalíu (belalíe), adj. – Năzuros, mofturos. Tc. belal (Șeineanu, II, 46; Lokotsch 194; Ronzevalle 50); cf. ngr. μπελαλής. V. și belea.

belaliu (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BELALÍU, -ÍE, belalii, adj. (Reg.) 1. Anevoios, greu. 2. Mofturos, năzuros. – Tc. belâli.

belaliu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
belalíu (fam.) adj. m., f. belalíe; pl. m. și f. belalíi

belaliu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
belaliu a. 1. care aduce nenorocire: păsările sunt belalii; 2. fig. funest: iarnă grea și belalie. [Turc. BELALY].

belaliu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BELALÍU, -ÍE, belalii, adj. (Reg.) 1. Dificil, greu. 2. Mofturos, năzuros, capricios. — Din tc. belâlı.

belaliŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
belalíŭ, -íe adj. (turc. belaly, d. bela, nenorocire, belea; bg. belealiĭa). Fam. Dificil, plin de greutățĭ, care te expune belelelor: om, lucru belaliŭ.