belaliu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)BELALÍU, -ÍE, belalii, adj. (
Reg.)
1. Dificil, greu.
2. Mofturos, năzuros, capricios. – Din
tc. belâli.belaliu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)belalíu (belalíe), adj. – Năzuros, mofturos.
Tc. belal (Șeineanu, II, 46; Lokotsch 194; Ronzevalle 50);
cf. ngr. μπελαλής.
V. și
belea.belaliu (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BELALÍU, -ÍE, belalii, adj. (
Reg.)
1. Anevoios, greu.
2. Mofturos, năzuros. –
Tc. belâli.belaliu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)belalíu (
fam.)
adj. m.,
f. belalíe; pl. m. și
f. belalíibelaliu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)belaliu a.
1. care aduce nenorocire:
păsările sunt belalii; 2. fig. funest:
iarnă grea și belalie. [Turc. BELALY].
belaliu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)BELALÍU, -ÍE, belalii, adj. (
Reg.)
1. Dificil, greu.
2. Mofturos, năzuros, capricios. — Din
tc. belâlı.belaliŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)belalíŭ, -íe adj. (turc.
belaly, d.
bela, nenorocire, belea; bg.
belealiĭa).
Fam. Dificil, plin de greutățĭ, care te expune belelelor:
om, lucru belaliŭ.