basmà - explicat in DEX

basma (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
BASMÁ, basmale, s. f. Bucată de pânză sau de mătase (colorată), folosită de femei pentru a-și înveli capul, spre a lega și a duce în ea ceva, ca batistă etc. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) basma curată= a scoate (pe cineva) nevinovat. A ieși (sau a scăpa) basma curată= a scăpa cu bine dintr-o încurcătură. [Var.: (înv.) băsmá s. f.] – Din tc. basma.

basma (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
basmá (basmále), s. f. – 1. (Înv.) Țesătură imprimată. – 2. Batic; batistă. – Mr. băsmă, megl. basmă. Tc. basma „imprimeu” (Roesler 588; Lokotsch 264; Berneker 264; Ronzevalle 45) de un provin și bg., rut. basma „indiană”, rus. basma „document care poartă pecetea hanului”. După Miklosich, Wander., din rom. provine pol. basaman. Der. basmangiu, s. m. (fabricant sau vînzător de basmale) reprezintă tc. basmaci (Șeineanu, II, 41).

basma (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
BASMÁ, basmale, s. f. 1. Bucată de pânză sau de mătase (colorată), care se întrebuințează de femei pentru a-și înveli capul sau spre a lega și a duce în ea ceva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) basma curată = a scăpa (pe cineva) de o învinuire. A ieși (sau a scăpa) basma curată = a scăpa cu bine dintr-o încurcătură. 2. (Reg.) Batistă. [Var.: (înv.) băsmá s. f.] – Tc. basma.

basma (Dicționaru limbii românești, 1939)
basmá f. (turc. basma, tipărire, adică „pînză ornată cu culori tipărite”, ca și stambă; bg. sîrb. rut. basma, pînză de rochiĭ saŭ de anterie; rus. basma, diploma hanilor urdiiĭ de aur). Bucată de pînză pătrată de dus lucrurĭ (boccea), de înfășurat gîtu, de îmbrobodit și maĭ ales de șters nasu (batistă). Basma popească, basma mare colorată. A scoate pe cineva basma curată, a-l elibera de orĭce acuzațiune. V. maramă, baĭder.

basma (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
basmá s. f., art. basmáua, g.-d. art. basmálei; pl. basmále, art. basmálele

basmà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
basmà f. 1. materie colorată (de bumbac, in, lână): basmale de Florența; 2. broboadă pătrată cu care fetele țărance își acopăr capul, înnodând colțurile sub bărbie (marama și testemelul fiind rezervate nevestelor); basma curată, cu totul nevinovat: a ieși, a scoate basma curată; 3. batistă de șters nasul sau sudoarea: iacă basmalele boierului AL.; 4. legătură de înfășurat gâtul; 5. legătură de purtat lucruri mărunte (în opozițiune cu boccea). [Turc. BASMA, lit. tipar (cf. stambă, tipar și stofă)].

basma (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
BASMÁ, basmale, s. f. Bucată de pânză sau de mătase (colorată), folosită de femei pentru a-și acoperi capul. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) basma curată = a scoate (pe cineva) nevinovat. A ieși (sau a scăpa) basma curată = a scăpa cu bine dintr-o încurcătură. [Var.: (înv.) băsmá s.f] — Din tc. basma.