baibafir (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))BAIBAFÍR, baibafire, s. n. (
Reg.) (Fir de) aur. [
Var.:
bașbafir s. n.] – Din
tc. baibafir.baibafir (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)baibafír (înv., reg.)
(bai-) s. n., pl.
baibafírebaĭbafir (Dicționaru limbii românești, 1939)baĭbafír, bașbafír și
bașfír n., pl.
urĭ (turc.
baibafir, un fel de biniș al principilor tătăreștĭ,
bašvafir și
bašfir, un fel de tichie a vechilor emirĭ mongolicĭ [Löbel, la Acad.]). P.P. Zarafir. – Și
baĭbazîr (turc,
baĭbazyr).